Până în 2009 răspunsurile la întrebarea “Aveţi încredere în biserică” au adus constant aproape 90 de procente pentru biserică. Sondajele recente arată însă o continuă erodare, în ultimii doi ani, a încrederii în biserică. Conform IMAS, “dacă în ianuarie 2009 Biserica se bucura de 89,3% încredere, în ianuarie 2011 instituţia este cotată la 81,9%”.
Ştire despre atitudinea unor cetăţeni care se îmbulzesc la moaşte, lucru care nu trădează o autentică trăire religioasă ci, mai degrabă, o acută maladie socială
În ultimii doi ani, trendul privind încrederea în biserică este descrescător şi va continua pe această pantă şi în următorii ani. Abuzurile foarte multor preoţi reflectate de presă; excesele generate de relaţia mult prea strânsă a bisericii cu mediul politic; sumele record transferate din bugetul guvernului şi ale autorităţilor locale în conturile bisericilor; apetenţa exagerată a foarte multor prelaţi pentru bani şi bunuri materiale şi opulenţa afişată; insistenţa de a construi Catedrala Mântuirii Neamului în Parcul Carol, lucru care a generat o opoziţie de amploare a societăţii civile, şi obstinaţia de a o construi în dispreţul legilor şi utilizându-se fonduri publice; activitatea energică, atât în anii ’90, dar mai ales din ultimii cca 8 ani, a ong-urilor care militează pentru separarea dintre stat şi biserică şi pentru libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, incluzând aici dreptul de a nu crede în divinitate; campaniile acestor ong-uri pentru reintroducerea evoluţionismului în şcoli, pentru stoparea îndoctrinării religioase în educaţia preuniversitară, pentru înlăturarea cenzurii impuse de Art. 13 din legea cultelor sau pentru retragerea simbolurilor religioase din sălile de curs şi susţinerea petiţiei profesorului de filosofie Emil Moise la CNCD; construcţia a mii şi mii de biserici din bani publici cu sacrificarea multor spaţii verzi în oraşe sau a unor arii protejate; scenele şocante cu mulţimile de credincioşi care se îmbulzesc an de an la moaşte, împingându-şi şi călcându-şi în picioare aproapele; obscurantismul cultivat inclusiv în şcoli; problemele cu legea ale unor înalţi ierarhi precum Teodosie Tomitanul; articolele de presă ale jurnaliştilor, personalităţilor publice şiliderilor de opinie care se pronunţă pentru separarea dintre stat şi biserică şi pentru temperarea exceselor bisericii în societate; asocierea cu ostentaţie a multora dintre politicienii români cu biserica mai ales în proximitatea campaniilor electorale; “nostalgia” pronunţată a unor reprezentanţi ai bisericii pentru Mişcarea Legionară; intoleranţa şi accentul pus pe violenţa fizică din unele manuale de religie; dezvăluirile privind colaboraţionismul multor ierarhi ortodocşi cu regimul comunist; neretrocedarea bisericilor greco-catolice confiscate în 1948 şi date bisericii majoritare; prezenţa surprinzător de multor teologi la vârful conducerii de stat şi prestaţia lor îndoielnică; lipsa unor semnale, chiar şi modeste, de intenţie a unei modernizări a bisericii dominante; creşterea vizibilităţii pe internet şi în presă a grupurilor de tineri umanişti, secularişti, sceptici şi atei; publicarea în limba română a unor cărţi precum cele ale lui Richard Dawkins; torturarea persoanelor cu dizabilităţi mintale în cadrul unor ritualuri de exorcizare şi cazul şocant de la Tanacu; misticismul, obedienţa şi promiscuitatea intelectuală şi culturală promovate de nu puţine voci ecleziastice sau apropiate mediilor bisericeşti; lipsa de deschidere a bisericii majoritare către un dialog onest cu criticii acestor excese enumerate mai sus şi apelul constant la atacul la persoană şi etichetarea virulentă a criticilor, de pe un ton mult prea agresiv în comunicatele şi luările de poziţie ale bisericii majoritare – ei bine, astfel de cauze şi multe altele susţin şi vor amplifica trendul de scădere a încrederii în biserică.
Mircea Badea – “S-a dat drumu’ la moaşte” – secvenţă savuroasă din emisiunea “În gura presei”, din 25 octombrie 2008, despre comportamentul şocant al maselor care se îmbulzesc la moaşte
Acest lucru reprezintă un factor pozitiv pentru construcţia democratică din ţara noastră, după cum voi arăta mai jos. Deschid însă o paranteză pentru a spune că, oricum, cota ridicată de încredere în biserică prezentată până acum de sondaje este una înşelătoare. Analiza sociologică ar trebui dublată de una psihologică, iar întrebările din sondaje puse puţin altfel pentru a prezenta realitatea ceva mai fidel.
De exemplu, atunci când oamenii sunt întrebaţi dacă au încredere în parlament, ei răspund în proporţie de doar cca 10% că “da”, cu gândul mai degrabă nu la instituţia propriu-zisă, ci la prestaţia submediocră a parlamentarilor. Aşadar, cetăţenii nu spun că nu au încredere în parlament ca instituţie fundamentală a democraţiei. Dacă nu ar avea deloc încredere în parlament, atunci probabil că nu ar mai merge la vot. Dar răspunsurile reflectă, de fapt, nemulţumirea faţă de persoanele care compun parlamentul şi faţă de activitatea lor. Încrederea scăzută de acum în parlament, de cca la 10%, nu arată, aşadar, decât neîncrederea în parlamentari, nu în instituţie ca atare. În opinia mea, ar trebui puse două întrebări pentru a avea o imagine mai clară: “Aveţi încredere în instituţia parlamentului?” şi “Aveţi încredere în prestaţia parlamentarilor?”. Întrebarea actuală din sondaje măsoară, în realitate, doar această ultimă impresie a oamenilor, cea legată de activitatea concretă a parlamentarilor.
Atunci când li se pune întrebarea “Aveţi încredere în biserică?”, cei mai mulţi dintre respondenţi nu se gândesc însă la activitatea preoţilor, ci la faptul că oamenii cred în Dumnezeu. Iar cum biserica este structura organizatorică a credinţei religioase, în mod firesc, se conexează răspunsul nu cu încrederea în preoţi, ci cu credinţa în divinitate. Biserica majoritară s-a folosit mult timp de astfel de sondaje pentru a încerca să îşi argumenteze poziţiile, în ideea că “suntem cei mai mulţi sau cei mai de încredere, deci avem dreptate!”. Dacă însă s-ar pune şi întrebarea “Aveţi încredere în preoţi?”, am convingerea că răspunsurile ar arăta o încredere mult scăzută faţă de aceştia, poate chiar sub 60-50%. Nu întâmplător este larg răspândit dictonul popular “fă ce zice popa, nu ce face popa”. Nemulţumirea populară faţă de comportamentul îndoielnic al multora dintre preoţi este veche. Desigur, ar fi de dus o întreagă discuţie, pe care nu o deschid aici, aceea despre “ce zice popa” întrucât şi acest lucru poate genera numeroase critici legitime.
Măicuţele de la Mănăstirea Petru Vodă îi cântă stareţului Iustin Pârvu “Sfânta tinereţe legionară”
Pentru democraţia fragilă din România, scăderea încrederii în biserică este un lucru încurajator pentru că arată o creştere a spiritului critic şi un plus de autonomie de gândire faţă de o instituţie care, prin excelenţă, se bazează pe autoritate. De notat şi faptul că biserica nu este o instituţie a statului. De multe ori se face această confuzie.
Pentru a înlătura eventualele neînţelegeri, fac şi precizarea că, în acest articol, nu discut despre credinţă vs. necredinţă… sunt teme diferite. Eu apăr şi am apărat în toată activitatea mea civică şi politică dreptul fiecărei persoane, indiferent de convingerile şi credinţele pe care şi le asumă, la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie. Am motivele mele pentru care mă declar liber cugetător, dar discuţia de faţă nu priveşte dacă e indicat sau nu să ai o opţiune sau alta în privinţa credinţei religioase, ci impactul încrederii într-o organizaţie precum biserica asupra societăţii şi funcţionării democratice a unui stat.
Imagine din cadrul campaniei “Stop îndoctrinării religioase în şcoli” iniţiată, în 2008, de Asociaţia Umanistă Română
Scăderea încrederii în biserică va duce, în timp, la o relaxare a presiunii puse pe politicieni pentru acordarea de fonduri publice imense pentru biserici. De asemenea, poate duce la o schimbare importantă de atitudine atunci când sunt elaborate legi care au legătură cu religia. De fiecare dată până acum, judecata raţională şi logica democratică în parlament par să fi fost supendate când s-a legiferat despre religie. La fel se întâmplă la guvern când se iau decizii în acelaşi domeniu… Nu în ultimul rând, preşedinţia a excelat prin obedienţa faţă de biserica majoritară, mai ales atunci când preşedintele actual a îngenunchiat în faţa Patriarhului şi i-a sărutat mâna la ceremonia de investitură, din 2005, subordonând astfel statul, în mod simbolic, Bisericii Ortodoxe Române.
O scădere a presiunii religioase asupra mediului politic va putea contribui pe lângă reducerea scurgerilor masive de fonduri căre biserică, şi la elaborarea unor legi care să garanteze libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii, fără privilegii şi fără discriminări, la iniţierea unor politici publice care să privilegieze educaţia autentică, nu îndoctrinarea, la un mai mare accent pus pe cunoaşterea ştiinţifică şi pe investiţii în cercetare, pe recuperarea prestigiului în societate al personalităţilor culturale şi ştiinţifice, acum mai degrabă surclasate de feţele bisericeşti, care să aibă un cuvânt mult mai greu de spus în luarea deciziilor şi determinarea direcţiei acestei ţări. Ideal ar fi ca, în campaniile electorale, politicienii să se alăture unor astfel de personalităţi, nu să uzeze de populismul religios, iar în exercitarea mandatului lor să facă apel la puncte de vedere venite dinspre mediile academice, ştiinţifice şi culturale. Secularismul va trebui asumat de partidele din România întrucât acesta este un principiu care stă la baza tuturor democraţiilor consolidate. Separarea dintre stat şi biserică nu reprezintă un cadru ostil bisericilor, ci dimpotrivă, trasează limpede reperele deplinei libertăţi religioase pentru toţi. Un exemplu grăitor în acest sens este Statele Unite care a stabilit separarea prin Primul Amendament la Constituţie din 1791, garantând astfel libertatea pentru o înfloritoare activitate religioasă.
O biserică credibilă este aceea care vine cu modestie şi excelenţă morală în întâmpinarea cerinţelor spirituale ale enoriaşilor, una implicată în nevoile lor sociale, una deschisă la dialog şi flexibilă faţă de provocările contemporane, nu una care parazitează fondurile publice pentru aspiraţiile materiale sau megalomanice ale unora dintre prelaţi, nu una închistată într-o dogmatică ostilă oricărei relaxări cerute de evoluţia societăţii, nu una care nu cultivă autonomia individuală, ci mai degrabă topirea personalităţii într-o masă supusă, nu una care tinde să uniformizeze şi să cultive suspiciunea faţă de cei diferiţi, nu una care cască o prăpastie tot mai largă între predici cu un ascuţit damf medieval şi diversitatea lumii postmoderne, nu una care subminează democraţia amestecându-se în politică.
O democraţie autentică este una seculară, una a dezbaterilor publice lipsite de tabu-uri, una a politicii făcute în interesul şi respectul drepturilor tuturor cetăţenilor, indiferent de credinţele sau convingerile lor, una cu o cotă rezonabilă, nu exagerată, de încredere în biserică, una a diversităţii, a toleranţei religioase şi ecumenismului, una a încrederii în instituţiile democratice…
Drumul României către un standard acceptabil de democraţie este încă lung, dar el trece, inevitabil, şi prin asumarea politică a secularismului. Scăderea încrederii în biserică din ultimii doi ani, în măsura în care va continua, este unul dintre factorii importanţi care dau o şansă ca acest drum să fie străbătut într-un orizont de timp rezonabil şi previzibil…
autor: Remus Cernea
sursa: voxpublica.realitatea.net