O astfel de teorie este și cea numită ”echivalența ricardiană” (sau teorema Barro – Ricardo), o teorie care în varianta Ricardo sună cam așa: orice guvern are la dispoziție două (?) forme de a finanța activitatea sa: taxele percepute populației și mediului de afaceri și datoria publică (împrumutarea de resurse prin titluri guvernamentale subscrise în cea mai mare parte de către bănci). O creștere a datoriei pentru a finanța cheltuieli publice mai mari ar conduce la o inevitabilă creștere de taxe în viitor ceea ce face ca oamenii să își dorească mai mult să economisească acum pentru a avea cu ce să plătească în viitor aceste taxe (!?). O creștere a economisirilor duce la o scădere a consumului și face ca dobânda să nu crească. Cu alte cuvinte, este indiferent pentru nivelul consumului dacă guvernul crește taxele acum sau crește datoria acum (iluzia fiscală).
Varianta enunțată ulterior de Barro (1979) spune și ea ceva de genul următor: „ponderea mai mică sau mai mare a datoriilor sau taxelor în finanțarea unor cheltuieli bugetare nu influențează într-o primă fază nivelul real al ratelor de dobândă sau volumul investițiilor private”. Barro a completat modelul lui Ricardo prin adăugarea unor condiții pentru ca această rată taxe / datorie să nu producă efectele enunțate: să existe un altruism inter-generații în cadrul familiilor care să își transmită una alteia averile acumulate sub formă de moștenire; piețele să fie perfecte; modelul de consum guvernamental să nu se modifice.
Aparent această teorie este inofensivă și fără miză. În realitate miza e importantă și ea converge către ideea că guvernul, dacă decide să scadă taxele, acest lucru nu e neapărat benefic pentru economie sau către ideea că taxe mai mari sau datorii mai mari nu au un impact imediat asupra dobânzilor reale sau investițiilor private. O discuție pe problema relaxării fiscale poate fi ”savant” închisă sau trimisă în derizoriu prin această invocare a ”echivalenței ricardiene” ca un model sofisticat și elaborat teoretic drept argument irefutabil.
Această echivalență ricardiană are însă foarte multe inconsistențe și fisuri de logică economică:
1. Finanțarea guvernelor în momentul de față se face în trei moduri: din taxe și impozite, din datorie publică (taxe viitoare) și din creație monetară din nimic (fie tiparniță, fie expansiunea creditului). Am putea asocia inflația unei taxe însă nu este deloc așa. Taxele presupun ca transfer de bani din buzunarul fiecăruia în bugetul statului. Inflația presupune crearea de bani din nimic. Impactul asupra economiei în final e diferit (inclusiv asupra dobânzilor și asupra volumului investițiilor private). Abordarea lui Ricardo și a lui Barro este foarte reducționistă în acest caz. În ultima perioadă ponderea finanțării prin creație monetară din nimic a crescut semnificativ. Inflația, la fel ca și taxele și ca și datoria publică alterează semnificativ structura producției, nivelul și structura prețurilor în economie (nu pot avea un efect neutral cum încearcă adepții echivalenței ricardiene să susțină);
2. Ipotezele modelului propuse de Barro nu se regăsesc în realitate: piețele nu sunt perfecte (în varianta înțeleasă de Barro), guvernul are o structură și o destinație a banilor publici care se modifică permanent (nu putem vorbi de ceva constant în modelul de consum al guvernului) și familiile nu își transferă de la o generație la alta averea (unii o donează, unele state confiscă practic o mare parte din moșteniri prin sistemul fiscal etc.).
3. Modelul propus de Ricardo și de Barro este simplist pentru că el ignoră câteva lucruri esențiale: a. când cresc economisirile nu scad toate consumurile pentru că avem de a face cu ieftinirea capitalurilor și, cel puțin bunurile de capital vor deveni mai accesibile și deci consumul acestora va crește; b. creșterea economisirilor produce o creștere a puterii de cumpărare care va atrage imediat noi consumatori în piață (deci consumul nu va scădea / stagna prea mult); c. motivația pentru care cresc economisirile nu poate fi nicidecum deficitul potențial (viitor) al guvernului sau o potențială creștere de taxe în viitor.
4. Modelul presupune eronat că o reducere de taxe acum înseamnă o creștere de deficit în viitor: poate reducerea de taxe duce la o încasare mai bună a acestora și deficitul nu se produce sau poate acel potențial deficit în loc să producă o grijă la nivel de operator privat (care neapărat trebuie să pună deoparte bano) poate ar trebui să producă o grijă la nivel de guvernanți / politicieni care vor face ei economiile necesare pentru a nu avea acel deficit în viitor. E clasica discuție: ce e mai bine să reducem mai întâi taxele sau să facem mai întâi reformarea cheltuielilor statului. Cred că mai întâi trebuie început cu reducerea taxelor care va produce o presiune suficientă pe partea de venituri și o ajustare absolut normală a nivelului cheltuielilor. Echivalența ricardiană oferă doar o perspectivă asupra acestei probleme: cea a încasărilor la buget și pleacă de la ipoteza absolut greșită că toate cheltuielile statului sunt bune, sunt justificate și sunt corect alocate.
5. O altă eroare care se face este că se consideră că o creștere a taxelor / datoriei e neutrală: aceste taxe prezente sau viitoare (datorie) sunt extrase din mediul privat. Mediul privat este conectat la mecanismele de piață și este în permanentă căutare de eficiență, progres tehnologic, inovare. Extragerea de resurse din piață și colectarea lor într-un sac bugetar pe care apoi un decident politic începe să le împartă în stânga și dreapta pe criterii politice și nu economice nu are cum să nu producă efecte nocive. Reducerea implicării statului în economie și diminuarea resurselor care prin taxe și datorie publică sunt extrase din piața privată nu poate fi decât benefică. Cu cât statul se substituie mai mult piețelor în alocarea resurselor, cu atât eroarea în economie este mai mare și falimentul este mai aproape (statul nu are informațiile necesare pentru a aloca aceste resurse și de aici și gradul ridicat de eroare).
6. Altă eroare apare atunci când se consideră că statul când oferă titluri financiare cot la cot cu mediul privat nu influențează dobânda. Cum resursele sunt limitate (capitalul în acest caz), concurența pe care statul o face sectorului privat în atragerea de resurse de capital nu poate rămâne fără impact asupra dobânzilor din piață. Ele vor crește negreșit mai devreme sau mai târziu. Dacă nu cresc într-o primă fază, înseamnă că statul a tipărit bani sau a acceptat o expansiune a creditului mai mare adică a produs inflație. Care în final tot se va vedea în dobânzi prin prima de inflație. Echivalența ricardiană neagă raritatea resurselor de capital atunci când afirmă o neutralitate a creșterii datoriei publice în materie de dobânzi.
E clar că problema în momentul de față devine una din ce în ce mai serioasă. Economia a fost puternic golită de conținut și de consistență. Legile economice fundamentale care sunt similare legii gravitației din fizică sunt ignorate, anulate prin reglementări, legi, fixări de prețuri. Politicul din jurul resurselor economice acaparează tot mai mult discuția teoretică. Soluțiile economice clare sunt luate în răspăr, sunt tratate cu dispreț și sunt considerate caduce. E mult mai modern acum să elaborezi modele sofisticate care arată virtuțiile taxelor cât mai progresive, cauzele nemonetare ale inflației, caracterul neutral al intervenționismului statal sau relevanța investițiilor publice pentru creșterea economică. Consecința o putem vedea cu toții în buzunarele noastre: toate aceste teorii nu sunt decât argumente ”sofisticate” pentru jaful instituționalizat și haiducia de cea mai joasă speță promovată de etatiștii care ne vor pe toți egali într-o sărăcie lucie.