Pentru primele două scenarii, încă n-a transpirat nicio informaţie. Pentru al treilea, numele de cod este QE2: a doua ediţie a relaxării cantitative. Ce se ascunde în spatele acestei metafore financiare? Ideea că atunci cînd eşti cu dobânzile la zero e acceptabil să treci la tipărirea directă de bani. Singurele incertitudini sunt acum momentul exact: la toamnă? la anul? Şi suma care va fi aruncată pe piaţă: 1 trilion? 2? 3? 4?
Ce înseamnă asta? Mai multe lucruri: Inflaţie generalizată (inclusiv creşterea pieţelor de capital), în interiorul şi exteriorul SUA, deprecierea dolarului – muncă mai multă pentru bani mai puţini pentru americani, dar şi ştergerea unei părţi din datoria externă şi din cheltuielile interne. La QE1 nu s-a întâmplat aşa. Dimpotrivă, dolarul chiar s-a întărit. Acum, lucrurile s-au schimbat.
Nimeni nu mai este dispus să finanţeze – cu dobânzi mici – guverne care nu se mai opresc din cheltuit. O vreme, atenţia s-a îndreptat către porcuşorii europeni, Ţările cu deficite mari. Însă Grecia a fost salvată, Irlanda s-a dovedit prea inteligentă iar Spania a părăsit grupul cu totul. Portugalia nu poate, singură, să distrugă euro.
În schimb, SUA e un porc de la un cap la altul. Are un deficit bugetar de peste 10% din PIB doar la nivel federal, iar asta înseamnă cheltuieli cu 50% mai mari decât încasările. Datoria publică se apropie de 100% din PIB. Dar cu dobânzi care coboară spre zero – asta nu prea contează. Cât timp oricine altcineva îşi doreşte dolari, dolarul e o marfă şi toată lumea se va bate în a cere dobânzi cât mai mici.
Partea perversă a poveştii este că odată ce-ai intrat în această piaţă nu mai poţi ieşi. A simţit-o pe pielea ei China, care oficial încă este cel mai mare deţinător de titluri de stat americane: Dacă începi să vinzi, scazi preţul şi odată cu el valoarea a titlurilor de stat pe care încă le mai ai.
Dar asta nu poate dura la nesfârşit. China a găsit metode să scape de o bună parte din dolari. De exemplu, cumpărând yeni, woni, reali, franci, australieni, canadieni, şi forţând astfel o parte din băncile centrale respective să-şi devalorizeze la loc monedele cumpărând dolari şi astfel să ţină preţul dolarului sus. Alte bănci centrale au cumpărat dolari din solidaritate cu SUA, de exemplu cea din Anglia sau din micuţa România (vezi grafic). Însă când tot acest proces se va termina, cine să mai împrumute SUA la dobânzi mici? Dacă SUA ar trebui să plătească 5-7%, la fel ca porcuşorii europeni sau ca România, deficitul bugetar ar sări brusc la 15-20%.
Şi aici devine evident de ce criza datoriilor suverane a fost de fapt o găselniţă facilă. Nu contează, de fapt, nivelul datoriei publice. Nici măcar deficitul bugetar actual nu e atât de important cum pare. Ceea ce contează cu adevărat este cât de sustenabile sunt cheltuielile în viitor. Sau mai exact, până când un Vestic va putea să mănânce degeaba doar pentru că zece chinezi încă mai rabdă. Europa încearcă să iasă din situaţia asta prin austeritate. SUA pare să fi ales calea inflaţiei
În scenariul în care Europa va rezista tentaţiei de-a intra în cursa de-a devalorizarea, putem să ne-aşteptăm ca – în doi-trei ani – un euro să cumpere doi dolari. Care deja îşi vor purta renumele de “dolari chinezeşti”: ieftini, proşti, dar mulţi.
sursa: standard.ro