Am mulţi materialişti pe lista mea de prieteni virtuali. Oameni cu opinii solide formate în timp, cu instinctul „dovezii” în sânge. Excluzând impalpabilul, ei acceptă doar ceea ce se vede sau ceea ce se poate deduce direct şi indubitabil din cele văzute.
Lumea actuală care se tot construieşte în jurul nostru este, în realitate, lumea lor. Este o copie fidelă a ideilor care le animă spiritul(material, desigur). Mai mult, ideile devenite corecte din punct de vedere social sunt cele ale lor. Orice urmă de îndoială, orice supoziţie care nu se supune criteriilor strict materiale te transformă într-un condamnat, într-un paria demn de dispreţul tuturor. Pentru ei aceasta se numeşte normalitate. Pentru ceilalţi e semnul că leviatanul lumii şi-a mai adjudecat o victorie în împărăţia care oricum era a lui.
De data aceasta însă avem de-a face cu o victorie categorică. Întreaga societate a virat-o iraţional către lumea materială ca realitate ultimă. E victoria nebuniei, a adormirii definitive a spiritului. Totul se învârte în jurul banului, al realităţii imediate, al facilului şi al „căldicelului”. Totul devine plictisitor, „de plastic”, conform şi obsedant. Lumea e cucerită de o ideologie revanşardă, care spală creiere pentru a le înrola apoi în marea armată a iluzoriului şi pierzaniei.
Oamenii, intraţi conştienţi sau nu, de voie sau de nevoie, în malaxorul societăţii de azi ajung să-şi consume bunul lor cel mai de preţ – viaţa – într-o negură tembelizatoare, să se cufunde din ce în ce mai adânc în pâcla necunoaşterii, având însă credinţa că se află pe calea cea bună, a adevărului absolut. Din păcate pentru ei, conştientizarea iluziei se produce prea târziu.
Spun aceasta pentru că omul se poate considera deplin conştient doar atunci când se confruntă cu moartea. Abia atunci când devine conştient de realitatea morţii, abia când simte cu adevărat că „totul curge”, abia în acel moment mintea omului devine matură.
Toate societăţile de până acum, toate marile culturi, toate religiile majore l-au pus pe om în confruntare directă cu moartea, l-au conştientizat despre existenţa acesteia şi l-au provocat să se gândească la ea. L-au făcut să conştientizeze că viaţa este o punte între două inexistenţe(sau alte existenţe) şi să se gândească la aceasta. Societatea în general şi religia în special îl pregăteau pe om pentru moarte. De aceea oamenii trecutului „mureau împăcaţi”; aveau perspectiva morţii şi ştiau că acesta este ritmul normal.
Societatea actuală însă este mult mai perversă. Nu doar că nu-l provoacă pe om să se confrunte cu propria-i moarte, mai mult, îl manipulează pentru a-şi adormi acest instinct. În societatea de azi omul este hipnotizat, canalizat pe o cale în care cuvântul moarte nu există. Te doare un picior? Te ungi cu o cremă şi eşti ca nou. Te dor dinţii? Scoate-i şi implantează-ţi unii de plastic(mă rog, de porţelan)! Ai probleme de sănătate? Fă-te vegetarian sau vegan şi o să te faci bine! Stai liniştit, moartea nu există! Asta ţi se repetă, asta ţi se impune. Materialismul înseamnă că omul poate rezolva orice, inclusiv problema nemuririi. Că n-a rezolvat-o şi că n-o poate rezolva reprezintă amănunte nedemne de a fi luate în seamă.
De-aceea spuneam că omul de azi ajunge prea târziu să constate că a fost manipulat, că „viaţa e în altă parte”. Din cauza manipulării, confruntarea cu propria moarte ajunge să se petreacă atunci când „doamna cu coasa” deja a ajuns la tine şi-atunci e prea târziu pentru a te gândi la un subiect atât de vast. Rămâne doar un enorm regret care se stinge brusc, odată cu viaţa irosită în zadar pe rugul iluziilor.
Nu uitaţi că timpul curge, iar mersul său e implacabil. Ştiu, e un truism, dar lumea de azi a ajuns să conteste chiar şi axiomele. De-aceea vă provoc, până nu e prea târziu, să vă confruntaţi cu propria moarte. Indiferent cum veţi ieşi din acest purgatoriu, indiferent de idelile pe care le veţi avea după această experienţă trebuie să înţelegeţi că abia de la acel moment puteţi spune că liberul vostru arbitru e cel care decide.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Dan Diaconu