În România există un singur partid – Partidul Devalizatorilor României

Cazurile Voiculescu şi Rompetrol arată că nu este totul pierdut în România. Noutatea deciziei instanţei în cazul Voiculescu a fost că pentru o privatizare făcută în anii ’90 într-un mod fraudulos, instanţa a dispus recuperarea sumelor constatate ca prejudiciu. Ambele cazuri arată că un audit al privatizărilor din România este posibil şi că statul român are capacitatea instituţională să meargă înapoi chiar şi 20 de ani şi să dezgroape abuzuri sinistre prin care cele mai valoroase active ale României au fost date pe nimic.

În cazul Rompetrol, aspectul important nu este atât condamnarea pentru manipularea pieţei de capital, la rândul său o premieră în România, ci decizia de condamnare a lui Petrică Grama, fost şef al Direcţiei Generale a Bugetului de Stat din Ministerul Finanţelor Publice şi a lui Alexandru Bucşă, fost administrator şi director economic al Rompetrol. Cei doi au fost condamnaţi la câte doi şi respectiv patru ani de închisoare pentru complicitate la delapidare.

În noianul de condamnări din acest dosar, cu nume mult mai vizibile, această decizie a instanţei a fost insuficient dezbătută. Cei doi au fost obligaţi să plătească prin decizia instanţei 58 de milioane de dolari Ministerului Finanţelor, iarăşi o premieră în România ca nivel al sumei. Delapidarea constatată şi condamnată acum prin decizia instanţei este pasărea neagră care a zburat tot timpul deasupra lui Dinu Patriciu în aceşti 20 de ani în care şi-a construit profilul de mare petrolist.

În cauză este o istorie de 20 de ani. Nimeni nu şi-ar fi imaginat că astăzi, în octombrie 2014, o instanţă din România ar putea să vină şi să condamne un director din Ministerul de Finanţe că în 1999 nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, adică pur şi simplu nu a depus diligenţele necesare pentru a recupera de la Rompetrol o creanţă pe care această companie ar fi trebuit să o transfere către stat. Rompetrol SA era înainte de ’89 una din cele 45 de companii de export-import ale României. În patrimoniul său figura o creanţă asupra companiei Repsol din Spania, care preluase un acord de explorare şi împărţire a producţiei din Libia de la România şi urma să plătească. Creanţa, în valoare de 85 de milioane de dolari, trebuia transferată mai departe guvernului român, nefiind inclusă în contractul de privatizare a  Rompetrol SA. Însă aceşti bani nu au mai ajuns la Ministerul de Finanţe, ci au constituit de fapt baza de plecare a imperiului petrolier de mai târziu, construit de Dinu Patriciu, pentru că în 1999 a fost cumpărată rafinăria Vega, iar în 2000 a urmat Petromidia.

Condamnarea de acum pleacă de la solicitarea Ministerului de Finanţe din martie 2007, care a depus atunci acte în procesul Rompetrol, prin care solicita instanţei „să îi oblige în solidar pe Dinu Patriciu, Grama Petrică şi Alexandru Bucşa, precum şi partea responsabilă civilmente, SC Rompetrol SA, la plata sumei de 88.753.221 de dolari, reprezentând prejudiciul cauzat prin nevirarea sumelor care se cuveneau bugetului de stat, în conformitate cu HG 157/1993 privind transferarea obligaţiilor şi drepturilor ce revin părţii române din acordul de exploatare şi împărţire a producţiei din perimetrul MC-115 Libia“, conform articolului „MFP susţine că prejudiciul adus statului în dosarul Rompetrol este de peste 90 de milioane de dolari“, apărut în Ziarul Financiar în data de 12 martie 2007.

Practic acum se dovedeşte că pur şi simplu, la fel ca în dosarul ICA, unde ţinta a fost terenul în valoare de zeci de milioane de euro din nordul Bucureştiului, ţinta grupului infracţional condamnat în această săptămână a fost Rompetrolul, despre care se ştia că urmează să încaseze zeci de milioane de euro din creanţe apărute ca urmare a investiţiilor statului român înainte de 1989.

În mod normal cine ar fi cumpărat Rompetrol ar fi trebuit să plătească cel puţin 85 de milioane de dolari bani cash, pe care îi avea de primit fosta companie de stat din anii ‘90. Dar cine avea aceşti bani în ’90, când inclusiv Banca Naţională plângea după 100 de milioane de dolari? Tehnica a fost repetată, spre exemplu în cazul Astra Asigurări, firmă cu zeci de milioane de euro în conturi înainte de privatizare, provenite din divizarea fostei Administraţii a Asigurărilor de Stat, unde Sorin Ovidiu Vântu a construit o schemă prin care au fost scoase 40 de milioane de dolari din companie, ulterior cumpărată pe bani destul de puţini de Dan Adamescu.

Aceştia au fost „capitaliştii României“, care au luat pe nimic sume uriaşe din conturile companiilor de stat şi au transferat fără nicio clipire active în valoare de zeci şi sute de milioane de euro. Şi în sfârşit avem speranţa că undeva acolo sus există dreptate. Nu poţi să ajungi de la niciun fel de datorie externă în 1990 astăzi la 100 de miliarde de euro datorie externă fără ca în aceşti 25 de ani să scoţi România din subdezvoltare. Probabil că au fost scoşi din România în aceşti ani prin subevaluare la vânzare şi prin suprafacturare acceptată de companiile şi instituţiile de stat încă cel puţin suma bugetelor consolidate din 1990 până acum, în valoare de 600 de miliarde de euro.

Aceste două exemple, şi poate că vor mai urma şi altele, arată că într-adevăr este nevoie de un audit al privatizărilor în România. Nu este târziu pentru marile cazuri care bat la ochi, unde sumele încasate sunt de câteva ori sau de câteva zeci de ori mai mici nu faţă de valoarea de astăzi a entităţilor respective, ci faţă de valoarea de la data privatizării, să fie auditate şi anchetate.

Este momentul să ne uităm în spate şi să ne întrebăm pe mâinile cui a încăput această ţară din ‘90 încât a reuşit să îşi alunge 3 milioane de români prin proasta administrare a resurselor? Cine i-a protejat în aceşti 25 de ani pe aceşti oameni care, iată, acum în justiţie, se dovedeşte că şi-au transferat active valoroase la preţuri de nimic şi cum de în toţi aceşti ani nimeni nu i-a pedepsit? Unde au fost anchetatorii, serviciile de informaţii şi justiţia până acum?

Este ireal ca o infracţiune să fie pedepsită după aproape 20 de ani, dar ne dă o speranţă atât pentru cei care în ultimele decenii tot timpul s-au întrebat de ce există imunitate pentru cei care şi-au transferat gratis activele, cât şi pentru noua generaţie a oamenilor tineri din corporaţii,  a antreprenorilor, care văd că  statul de drept funcţionează.

Din păcate aceste târzii recuperări nu înlocuiesc cele 4-5 milioane de joburi pierdute prin dezindustrializarea României. Există însă mii şi zeci de mii de cazuri de tineri antreprenori, de firme curate care au făcut bani pe spinarea lor în aceşti ani şi care abia aşteaptă să se cureţe această cangrenă economico-politică ce a sufocat România în ultimele două decenii şi jumătate. Pentru că nu este lipsit de semnificaţie faptul că cele două cazuri erau reprezentate de doi actori care păreau la extreme în atitudinea politică – la stânga şi respectiv la dreapta scenei politice. Când colo, ei erau membri ai unui singur partid, Partidul Devalizatorilor României.

Autor: Sorin Paslaru

Sursa: Ziarul Financiar