De când a luat-o lumea înapoi, de când au început, parcă, toate să meargă cu spatele, de când se coboară de jos în sus şi se urcă de sus în jos, nu ne mai rămâne decât să semnăm un nobil contract cu anotimpurile, cu aceste vagi urme de realitatea care ne ghidează paşii, să semnăm, spuneam, ca să luăm o grijă, ca să nu ne reproşeze nimeni mai târziu că am supravieţuit ilegal, că nu ne-am luat măsuri de precauţie. Să semnăm că nu mai avem nimic împotriva tristeţii şi a resemnării, că nu ne mai dorim nici lumină, nici primăveri, nici zâmbet şi, cu atât mai puţin, fericire, cel puţin nu acum, cât pare că vorbim întotdeauna singuri. Că ne aliniem şi noi, la fel ca vecinii de calendar care ne ţin de urât pe lumea aceasta a individualităţilor, în concursul absurd în care nu se caută bogăţii, nu se aşteaptă descoperiri tehnologice, nu se întrevăd mari revoluţii informatice, în concursul fără juriu şi fără reguli rigide care promite exact ceea ce ne-ar trebui ca să respirăm în continuare şi ca să ridicăm ochii din pământ: doza de nefericire. Cât mai multă nefericire! Poate aşa, cu privirile îngropate de tot în grijile de zi cu zi şi în aşteptările de fiecare noapte, n-o să mai aibă cei din jur nici pretenţii, nici timp ca să ne frâneze zborul şi ca să ne agite existenţele.
Aşadar, poftiţi cu toţii, dacă mai aveţi energie, nu s-au terminat înscrierile, nu se vor termina niciodată, e, poate, singura competiţie care nu are date-limită, nu e nevoie nici măcar de cartea de identitate, cu atât mai puţin de copia legalizată a diplomei de Bacalaureat, nu e nevoie de nimic, ci doar de curaj şi de ochi care nu mai vor să plângă şi care caută, cu un nod în gât şi cu o piatră pe inimă, cel mai scurt şi cel mai clar drum spre oficializarea unor stări de rău care, oricum, nu au de gând să ne plece din destine. Aşa ne trebuie, dacă ne aflăm mereu în aşteptarea fericirii şi niciodată în căutarea ei.
