Cine ar trebui să adune banii neplătiţi, cine ar trebui să pună capăt jafului dacă politicienii aflaţi pe scaunele ministerelor săvărşesc asemenea nelegiuiri? Cine ar trebui să reia contractele la analiză meticuloasă şi să răspundă la întrebarea de ce se plătesc 30 de zile pe lună cazare la hotel pentru un parlamentar dacă el stă cel mult 10 zile la Bucuresti, pentru că altfel e în teritoriu, aşa cum spune programul adoptat? Cine ar trebui să oprească plata ajutorului social dacă e nemeritat şi aranjat cu sistemul? E adevărat ce se spune sau doar se vântură pisica? Între timp poporul fierbe gata să crape capul primului “obez”.
În politică sinceritatea declinată la toate timpurile, în mod public, e o formă cumplită de făţărnicie cu o miză bine articulată: să conştientizăm eroul, cel care are curajul să spună lucrurilor pe nume. Că de făcut nu mai contează. Politica e doar o discuţie între ştabii de partid. Am trecut de la tătuc la nevoia de erou, cel care ne salvează de toţi corupţii, golanii politici, de toţi obezi bugetari. Când nici un politician nu se va mai desfăşura la televizor, cu obidă şi bine regizată furie, vom şti probabil că instituţiile funcţionează în folosul cetăţeanului. Până atunci, nu ne rămâne decât să constatăm cum fiecare foloseşte momentul doar pentru a plăti poliţe şi nu pentru a rezolva problema.
Politica a amestecat răul şi binele într-o asemenea măsură încât nu le mai poţi deosebi. Se sparie gândul, vorba cronicarului, când vezi cum se dă politicianul în vânt după populisme de tipul hai la rulotă sau hai cu bicicleta sau mai renunţaţi la afaceri cu statul. Ai nevoie de o criză ca să stai la rulotă, să vii cu bicicleta la Parlament, să renunţi la salariu sau să îţi dai seama că mai trebuie cenzurată afacerea cu statul sau măcar mutată la o rudă de gradul II? Să o facem din prima zi şi s-ar putea să fim mai credibili!
România se confruntă de foarte mult timp cu o criză de oameni politici care ar trebui să fie catalizatorii energiilor pozitive dintr-o societate.
Adevăraţii oameni de stat sunt cei care au capacitatea de a aduna cetăţenii în jurul unor năzuinţe, idealuri şi ţeluri comune. Odată cu comunismul, am deprins o lecţie care doar ne ţine pe loc, aceea de a ne găsi mereu un adversar – fie moşieri, fie capitalişti, fie moguli sau mai nou categorii socio-profesionale de tip bugetar, de la profesori la medici până la poliţişti – un duşman împotriva căruia să ne canalizăm ura şi să ne motivăm neputinţa de a ne depăşi condiţia. Părem o naţie care evită să se confrunte cu răul. Rămânem doar să îl bârfim, să îl constatăm şi să avem o bucurie nefirească că avem un „adversar”, de parcă odată ce ar dispărea cauza răului ar dispărea şi mobilul de a fi.
Oamenii puternici nu trăiesc împreună degeaba, ci ca să facă împreună ceva, de pildă să construiască o naţiune, o societate. Pentru asta e nevoie de o putere capabilă să aducă consens, coeziune, de un lider si nu de un erou care să salveze naţiunea.
Nu de eroi avem nevoie, ci de oameni cumpătaţi. Responsabilitatea politică nu înseamnă eroism şi nici histrionsim manifestat imprudent prin metafore şi calificări ale adversarului, ci pragmatism. Nu vanitatea şi egoismul exercitării puterii trebuie să motiveze un om politic, ci capacitatea de a asculta şi de a recunoaşte că doar împreună se poate construi şi crea solidaritate. E nevoie şi de raţiune nu doar de forta funcţiei care impune soluţii gândite într-un incubator, exclusiv pentru a satisface nevoia de a fi erou. La nivel de naţiune sau la nivel de partid, depinde de locul pe care îl ocupă “eroul” momentan.
sursa: voxpublica.realitatea.net