Apetitul de risc al bancilor
Bancile din Romania, fiind detinute in cea mai mare proportie de corporatii financiare internationale, au politici de risc impuse de grupurile-mama, bazate cu precadere pe relatiile si experientele dezvoltate in tarile de origine ale acestora si la nivel mondial. Aceste politici de risc fixeaza limite de expunere pe maturitati, sectoare industriale, grupuri de companii sau individual, la nivel de companie (stand alone) si chiar fata de Statul Roman.
Asta explica si faptul ca o mare parte din businesurile corporatiilor germane, austriece sau provenind din tarile nordice sunt finantate de BCR /Erste si Raiffeisen, o mare parte din businesurile corporatiilor franceze se finanteaza prin BRD – Groupe Société Générale, BNPP si Crédit Agricole, italienii merg la Unicredit, …, CEC Bank, Eximbank si Banca Transilvania se ocupa cu precadere de antreprenorii romani, iar de finantarea marilor proiecte de infrastructura se ocupa mult prea putine banci… Este evident ca Banca Transilvania, CEC Bank si Eximbank au relatii si cu mari corporatii internationale, tot asa cum este evident ca au fost si sunt si multe cazuri de antreprenori romani care au dezvoltat relatii cu filialele bancilor internationale din Romania, dar ponderea acestor situatii este redusa in comparatie cu peisajul general descris mai sus.
Pe de alta parte, finantarea proiectelor de infrastructura in regim de Parteneriate Public-Private (PPP) sau concesiuni necesita credite cu maturitati de 15-20 de ani *, iar in Romania nicio banca nu se angajeaza si nu doreste sa finanteze pe durate superioare la 10 ani… Aici suntem in fata unui paradox, pentru ca in timp ce in statele occidentale afacerile cu institutiile Statului sunt considerate de catre banci ca avand gradul de risc cel mai scazut (risc zero), in Romania afacerile cu Statul sunt considerate a fi riscante, in ciuda indicatorilor macro-economici foarte buni.
Statul – un arbitru sustinator
Statul, prin institutiile specializate, cu toate ca ar putea mobiliza resursele necesare, nu si-a facut suficient simtita prezenta de arbitru intre banci si lumea de business. Imi aduc aminte ca in Franta, acum cativa ani, Statul a imprumutat peste 10 miliarde de euro bancilor pentru relansarea economiei prin finantarea IMM-urilor. De ce n-am face acest lucru si noi, fie prin utilizarea de fonduri publice, fie prin garantarea de catre Stat a creditelor de infrastructura cu maturitati de peste 10 ani, fie prin negocierea cu Bruxelles-ul a alocarii mai precise pentru un astfel de demers a unei parti din fondurile europene ce sunt destinate Romaniei? Analizand ce activitati au institutii din Franta precum Banca Publica de Investitii / OSEO sau Business France, constatam repede ce importanta trebuie sa acorde Statul sprijinirii antreprenorilor locali.
Increderea
Dar cea mai mare problema este de fapt lipsa unui climat de incredere intre antreprenori si bancheri. Increderea se construieste in timp, se castiga si are nevoie de implicare din ambele parti.
Meseria de bancher se aseamana mult cu aceea a unui medic : bancherul este cel care face un diagnostic al sanatatii financiare a clientului, cunoaste foarte bine istoricul lui, nevoile de business pe care le are si, plecand de la niste reguli de analiza financiara foarte precise, vine cu propuneri de finantare si acompaniaza clientul pe termen mediu si lung. Transparenta si increderea trebuie sa fie totale.
Am vazut cum mari corporatii internationale ce au in momentul de fata afaceri de zeci de miliarde de euro s-au dezvoltat, au fost salvate sau si-au « inghitit » competitorii doar cu sprijimul bancilor. In tarile occidentale climatul de incredere si soliditatea companiilor pot face ca bancile sa acorde credite de sute de milioane de euro fara garantii.
In mediul de afaceri din Romania, de multe ori insa, problema se prezinta invers: clientul nu spune bancherului tot adevarul privitor la nevoile si intentiile pe care le are si solicita o solutie de finantare pe care el a identificat-o. Astfel, bancile ajung sa propuna in aceste cazuri solutii de care clientul nu are nevoie, solicitand garantii foarte mari… Asa se intampla ca au aparut multe situatii in care investitii ce se amortizau in 10 ani au fost finantate cu credite avand o maturitate de 3-5 ani sau chiar cu linii de credite pe termen scurt (1 an), in timp ce piata financiar-bancara sta pe un munte de lichiditati ieftine.
Florin Luca este absolvent al Ecole Speciale Militaire de Saint-Cyr si a lucrat in Franta pentru Societe Generale
Autor: Florin Luca
Sursa: Zf.ro