Nu sunt nici pe departe un specialist în politică externă. Nu am pregătirea, și, mai presus de asta, nu am informațiile necesare interpretării corecte a evenimentelor majore generate zilnic, în lume, de politicienii care contează.
Pe de altă parte, sunt un curios și îmi place să speculez când vine vorba de psihologia umană aplicată unor personaje care sparg tiparele. Altfel spus, mă fascinează și mă provoacă, atunci când se manifestă, imprevizibilul naturii celor în ale căror mâini stă soarta planetei și măruntul nostru destin.
Donald Trump este un politician care contează. Iar în materie de spart tipare, de comportament imprevizibil, aproape că nu are egal. În timpul campaniei sale electorale de anul trecut l-am simpatizat pentru că se lupta, fără menajamente, cu democrații. Cu acei ipocriți didactici și ostentativi, cu aere de aristocrați dar cu apucături de gangsteri, care, pe de o parte, făceau paradă de principii înalte, iar pe de altă parte susțineau fraudulos, demonstrând egoismul cel mai ignobil, aventurieri politici gen Traian Băsescu.
M-am minunat după aceea să descopăr că, ceea ce eu intuisem în mic, din afara fenomenului și de la periferia interesului direct față de genul de politică promovat de Administrația Obama, americanii au simțit în mare, confirmând la vot: nevoia de a schimba macazul.
Mulți s-au temut și încă se mai tem că linia pe care a luat-o garnitura trasa de locomotiva Trump duce direct în prăpastie. M-am amuzat să constat că unii, prinși de valul unei perplexități adulterine, se și vedeau copiii din flori ai lui Trump cu Putin. Pentru că, nu?, chiar serviciile secrete americane lăsau să se înțeleagă că victoria lui Donald Trump în fața lui Hilary Clinton a fost obținută cu largul sprijin al Moscovei, prin intermediul unei armate roșii de IT-iști, mobilizată să manipuleze prin Internet alegerile din cea mai puternică țară a lumii.
Imediat după oficializarea lui Donald Trump la Casa Albă am spus că, pentru Putin și Moscova, acest moment va reprezenta începutul unui coșmar de politică externă. Îmi bazam afirmația nu pe elemente de geopolitică ori pe declarații din campanie ale guralivului viitor președinte american ci pe comportamentul său imprevizibil, de maestru al lovirii prin surprindere și fără menajamente a adversarului.
Cine se informează, chiar minimal, despre tumultoasa carieră de afacerist a lui Donald Trump, nu se poate să nu observe numărul mare de proiecte ale acestuia falimentate de statul american. Din care, însă, Trump a reușit să iasă, de fiecare dată, cu bine. ”Eu mă joc cu legile falimentului – acestea sunt foarte bune pentru mine, fiind un instrument pentru rezolvarea datoriei” – declara magnatul, în 2011, revistei americane Newsweek.
Acest exemplu are, cred eu, suficientă forță pentru a demonstra cum înțelege Donald Trump să rezolve cele mai dificile probleme cu care viața îl confruntă: nu evitându-le, nu trăgând de timp în așteptarea vreunui miracol (căci miracolele sunt atât de improbabile…) ci acționând tranșant, lovind fulgerător dacă e cazul, și provocând, astfel, noi configurări ale viitorului imediat. Pe care, apoi, să le exploateze în interes propriu, prin avansul obținut din calitatea sa de inițiator.
Ieri, joi, 6 aprilie 2017, Donald Trump a ordonat armatei americane un atac cu 59 de rachete Tomahawk asupra unui aeroport sirian de pe care, cu o zi înainte, dictatorul Bashar al-Assad lansase un oribil atac chimic asupra unor compatrioți civili, printre care și copii nevinovați.
A fost o acțiune a lui Donald Trump derulată în stilul descris mai sus: fără negocieri prealabile, fără avertizarea vreunei părți cointeresate de situația din zonă. Surprinzătoare, violentă, generând o nouă realitate. Care, practic, a abolit regulile de până la ea, dictând, unilateral, condițiile unui fapt împlinit.
Prin gestul său de forță, președintele Trump șterge astfel rușinea capitulării din urmă cu un an a președintelui Obama în fața președintelui Putin. Să ne reamintim că atunci, după ce Obama anunțase o intervenție armată iminentă a SUA în Siria, el a fost întors din drum, câteva zile mai târziu, de Vladimir Putin, care a reușit să-l convingă să amâne și apoi să anuleze atacarea regimului Assad. Acest pas înapoi al președintelui Obama a fost interpretat de toată lumea, la vremea respectivă, ca un gest de mare slăbiciune a Americii în raport cu Rusia. Acum, brusc, Donald Trump repune percepția mondială în paradigma îndrăgită de americani: SUA – lider planetar! Ceea ce îi va folosi, consistent, și la creșterea popularității.
Nu știu, repet, dacă Trump a acționat bine sau rău în raport cu judecata, de mâine, a istoriei. Înclin să cred că a acționat bine, pentru că, profitând de prudența lui Obama, Putin cam preluase frâiele lumii. Dacă, însă, din acest puseu dominator al lui Trump va ieși, până la urmă, un război mondial, înseamnă că judecata istoriei mă va contrazice și sentința timpului va fi că noul președinte american a procedat greșit.
Imprevizibilul Donald Trump și-a deschis mandatul cu un gambit al regelui (de fapt, al dictatorului Assad). Putin și Moscova urmează la mutare. Într-un fel, parcă asistăm la reeditarea meciului de șah al secolului trecut dintre Robert Fischer și Boris Spasski.
Atunci a câștigat Fischer. Acum, ce va fi?
Sursa: Contele de Saint Germain