Stau si ma intreb cine ma conduce, de fapt, pe mine? Las deoparte armata de ministri si parlamentari. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Fac ei niste legi, dupa aia le aplica asa cum le aplica, dar propriu-zis nu imi dicteaza ei mie ce sa fac sau cum sa fac sau cand sa fac. Reprezinta, daca vreti, o autoritate indirecta, care poate fi neglijata, cu care poti evita contactul direct, printr-un anumit mod de conduita.
Presedintele Romaniei este un simbol national cu care nu ai de-a face in mod concret. Cetatenii sunt legati de seful statului mai degraba printr-un fenomen de autosugestie.
Atunci, cine ne conduce de fapt pe mine, pe dumneavoastra? Seful de la serviciu? In privinta asta, functie de natura relatiilor din firma si de tipologia umana, sa spunem ca s-ar putea. Insa, in mod normal, o astfel de influenta ar trebui sa se rezume la cateva ore pe zi si sa nu treaca dincolo de usa biroului. Dar, chiar daca se intampla altfel, si ajungi nervos acasa, totul porneste de la un contract liber asumat.
Te conduce nevasta sau barbatul? Aceeasi autosugestie prin care, de fapt, tu nu faci decat sa iti exprimi vointa de a fi intr-un anume fel.
Si, totusi, te simti mic, mic de tot, strivit de un mecanism extrem de complicat si greoi. De cele mai multe ori, ai impresia ca viata nu iti mai apartine. Ca deciziile pe care le iei iti sunt impuse intr-un mod pervers si abstract. Senzatia ca viata te sufoca si ai devenit un robot care asculta de multiple comenzi.
Fals. De fapt, este vorba despre o suma de dorinte care iti creeaza niste iluzii imense. Ele sunt cele care te conduc, ele sunt cele care iti limiteaza libertatea pana la a deveni prizonier in carcera propriei existente. Monitoarele televizoarelor si ale computerelor ne-au creat o privire fixa, atintita inainte. Este suficient sa clipesti si sa iti lasi privirea in pamant, sa te uiti pe langa tine. Sa vezi tragediile unor semeni din imediata ta apropiere, sa atingi mana unui batran. Adica sa iti speli creierul si ochii de lumea asta virtuala a puterii, a fastului si a gloriei. Sa cobori cu picioarele pe pamant si sa realizezi ca singura lege imuabila careia trebuie sa te supui este cea a atractiei gravitationale.
Dar nu. Imaginile continua sa curga pe ecrane, demagogia te ineaca in retete de existenta toxice, care de fapt iti omoara spiritul, spectacolul de circ, jocul de lumini, tehnica video, prezentele umane contrafacute de catre camerele de luat vederi, te fac sa crezi ca nefericirea nu exista si ca tu esti singurul om trist si ingrijorat de pe Tera.
Iluzii. Iluzia unei vacante fericite nu-stiu-unde, iluzia unei cariere stralucite, iluzia castigului la loto, iluzia zilei de maine, iluzia comparatiilor dintre tine si ceilalti. Asta ne conduce de fapt, si ca intr-un film science fiction in care robotii preiau conducerea omenirii, iluziile prind viata si se tin lant, se inmultesc, se creeaza una dintr-alta.
Iluziile care despart oamenii in loc sa-i apropie.
“Desertaciunea desertaciunilor, totul e desertaciune”, a spus Ecleziastul. Intr-un desert de asta am avea mai degraba sansa de a ne reintalni, liberi de orice fel de constrangeri, si de a ne ajuta, omeneste, unul pe altul.
Dragos Moldovan
sursa: cronicaromana.ro