Dar dacă analizăm cu atenție situația din România, nu putem să vorbim cu adevărat de o democrație. Așa zisul pluripartidism nu e altceva decît un ambalaj frumos care ascunde un singur tip de om: politicianul corupt, responsabil de distrugerea țării. Avem mai multe partide mari: PSD, PNL, PDL, PPDD, PC, UDMR, etc, care ne sînt prezentate ca niște alternative. În realitate e ca și cum ni s-ar oferi mai multe tipuri de otravă atunci cînd avem nevoie de apă. Unele din aceste partide sînt urmașe ale Partidului Comunist, iar restul au printre membrii o mulțime de comuniști și securiști. Diferențele ideologice sînt aproape inexistente și a compara aceste partide cu niște grupări infracționale înregistrate legal nu mai e de mult ceva exagerat. Nici un partid mare nu reprezintă la ora actuală voința majorității.
Există putere și opoziție, așa cum se spune că trebuie să existe într-o democrație. Însă atît unii, cît și alții nu au făcut decît să distrugă România prin rotație: au sabotat economia, ne-au transformat într-o colonie a UE și a FMI, ne-au băgat în datorii, au creat legi care ne încalcă libertatea și au făcut afaceri din care doar ei au profitat, iar majoritatea a avut de pierdut. Să fi fost asta voința majorității românilor în ultimii 23 de ani? Cu siguranță nu, căci ”puterea poporului” nu înseamnă milioane de români care să emigreze din cauza sărăciei. În concluzie, faptul că politicienii care guvernează se mai schimbă nu înseamnă că unul din actualele partide parlamentare îi reprezintă pe cei mai mulți cetățeni.
Dar lăsînd la o parte faptul că actuala clasă politică este coruptă, democrația lasă teoretic posibilitatea ca noi oameni să poată schimba lucrurile. Spun teoretic, deoarece practic este foarte greu ca niște oameni corecți, care reprezintă cu adevărat voința românilor, să schimbe ceva în cadrul partidelor fără să se compromită. Soluție rămîne atunci înființarea unui partid nou. Democrația prevede dreptul la asociere în cadrul unei grupări politice. Legea din România e făcută însă în așa fel încît crearea unei noi formațiuni să fie un proces extrem de greu. E nevoie de cel puțin 25.000 de semnături, care să conțină adresa și CNP-ul, acestea să fie din peste jumătate din județele țării, plus Bucureștiul și din fiecare județ să fie strînse cel puțin 700 de semnături. Practic e nevoie de cîteva mii de semnături în plus, căci mai pot fi anulate din ele. Și chiar dacă acestea sînt strînse pînă la urmă, există posibilitatea ca justiția din România să împiedice înregistrarea unui partid, cum s-a întîmplat în vara lui 2012 cu Partidul Naționalist, care trebuia să devină aripa politică a mișcării Noua Dreaptă. Asta în timp ce în unele țări un partid se poate face la fel de ușor ca un ONG, cu doar cîțiva membri fondatori. Desigur, astfel de legi sînt făcute doar pentru a împiedica înregistrarea grupărilor care sînt împotriva sistemului. În timp ce Noua Republică sau PP-DD, partide create să canalizeze nemulțumirile față de sistem, dar tot produse ale aceleiași clase politice, au fost înregistrate.
Un alt aspect îngrijorător este felul în care se desfășoară alegerile. Nu are rost să mai scriu de fraudarea procesului electoral, care deja a devenit ceva obișnuit. Dau ca exemplu doar alegerile parlamentare. Votul uninominal reprezintă modul de alegere a unui candidat, nu a unui partid. Deși ni se spune că votăm omul nu partidul, candidatul depinde de rezultatele partidului. Legea e făcută în așa fel încît dacă un candidat care cîștigă alegerile într-un colegiu, chiar și cu 99% din voturi, nu va intra în parlament decît dacă partidul său obține cel puțin 5% din voturi la nivelul întregii țări. Asta dezavantajează partidele mici, dar nici nu respectă opțiunea majorității dintr-un colegiu. S-a ajuns la situații în care cel ce a ieșit pe locul 2 sau 3 într-un colegiu să intre în Parlament. Excepție de la regulă fac candidații independenți, care însă n-au dreptul să-și trimită reprezentanți la secțile de votare. Totul se face în așa fel încît ce decide majoritatea să nu conteze cu adevărat.
Și cu toate acestea ni se spune că sîntem norocoși că România e o țară democrată din cadrul Uniunii Europene. În realitate, trăim într-un stat în care o clasă politică coruptă și trădătoare menține iluzia că sîntem stăpîni pe destinul nostru. Dar nu noi decidem cine ne conduce, aranjamentele sînt făcute în spatele cortinei, iar alegerile devin un spectacol a cărui scop e să ne facă să credem că deținem puterea.
Democrația, teoretic, respectă și apără drepturile omului. Atît de mult se face legătura între cele două concepte, încît a devenit greu să ne imaginăm unul fără celălalt. Dreptul la viață, dreptul la libera exprimare, egalitatea în fața legii sau dreptul la intimitate și la viață privată sînt doar cîteva exemple de drepturi ce ne sînt încălcate zilnic. Mass-media nu vorbește despre asta, fiind controlată de aceiași oameni care ne fură libertatea.
Politicienii ”democrați” și-au făcut un obicei din a condamna crimele regimurilor totalitare și să ne amintească ce norocoși sîntem că trăim într-o lume liberă. Dar de dreptul la viață al copiilor nenăscuți, uciși prin avort, cine vorbește?Avortul (o formă de crimă) a devenit în democrație dreptul femeii de a face ce vrea cu corpul ei. Iar dacă susținem că un copil nenăscut nu e parte din corpul mamei, adepții practicării avortului vor spune că viața începe doar în momentul nașterii, nu al concepției. În ultimii 10 ani au fost uciși prin avort peste 11 milioane de copii doar în România, numărul la nivelul întregii Europe este unul colosal. Asta se întîmplă în ceea ce sistemul ne prezintă ca fiind ”cel mai democratic continent al lumii”. Rezultatul acestui genocid legal este scăderea numărului populației autohtone și nevoia de imigranți din Asia și Africa, care acum riscă să devină majoritari în Europa.
Dreptul la liberă exprimare e un alt pilon al democrației, dacă e să credem ce spun politicienii. În realitate acest drept e limitat, în granițele opiniilor tolerate. Iar barierele nu sînt limbajul obscen sau insultarea țării, limite de bun simț. Încălcarea acestor limite este chiar permisă. De cîte ori reprezentanți ai minorităților naționale au insultat România și poporul român, acest lucru le-a fost permis. În România oricine e liber să-i insulte pe români.Dar dacă un român își exprimă părerea cînd se referă la țigani și opinia sa nu e pe placul unor ONG-uri țigănești susținute de UE, imediat aceștia îl acuză de rasism, xenofobie, extremism, etc. Odată puse aceste etichete, persoana care și-a exprimat opinia, cum credea că are dreptul, devine o oaie neagră și poate avea probleme chiar și cu autoritățiile. Acest lucru nu se întîmplă doar în România, ci în întreaga Europă. Dacă unele păreri nu sînt considerate corect politice, atunci riscăm să comitem o ”crimă de gîndire”, la fel ca în romanul politic al lui George Orwell, 1984, carte care prezintă o lume totalitară în care era interzis orice gînd cu care partidul nu era de acord. În occident au existat cazuri de oameni închiși pentru că opinia lor era opusă celei oficiale. Există și legi care ne îngrădesc acest drept. Parcă am fi în comunism, UE fiind noul URSS.
Poliția-gândiriiȘi totuși de ce nu vede nimeni această problemă? Pentru că mass-media ne prezintă zilnic ”o lume liberă”: moschei în marile orașe ale Europei, parade ale homosexualilor, oameni care batjocoresc creștinismul, libertatea de a distruge familia tradițională, etc. Dar în același timp, în Regatul Unit, o mulțime de oameni au fost dați afară de la locul de muncă pentru că purtau simboluri creștine. Foarte democrat, nu-i așa? Asta în timp ce autoritățiile nu fac nimic împotriva musulmanilor care aplică legea sharia pe străzile Londrei, de parcă ar fi în Pakistan. Așadar avem libertatea să batjocorim tot ce e sacru: credința, națiunea, familia, dar dacă criticăm cultura minorităților sau ne manifestăm propria identitate, riscăm să fim catalogați ca incorecți politici și chiar pedepsiți de lege. Așa era și în comunism, dacă spunea cineva ceva împotriva partidului, era numit ”dușman al poporului” și pus la zid.
Avem dreptul la viață privată și intimitate, ni se spune că un regim democrat ne garantează acest drept. Dar cum rămîne atunci cu actele biometrice? În unele state sînt obligatorii, iar politicienii corupți au început să le introducă și în România. Practic sîntem obligați să ne lăsăm amprentați ca niște infractori pentru a deține un buletin sau pașaport. Începînd de anul trecut furnizorii de telefonie mobilă și internet sînt obligați să stocheze convorbirile și e-mailurile noastre și să le pună la dispoziția autorităților responsabile cu siguranța națională în maxim 48 de ore de la solicitare. După modelul Londrei, sînt instalate și pe străzile noastre tot mai multe camere video, astfel încît la tot pasul sîntem monitorizați. Iar dacă ne cazăm la un hotel sau la o pensiune, hotelierii sînt obligați să ne rețină datele personale și să informeze autoritățile, astfel încît la orice moment locația în care ne aflăm să le fie cunoscută. Aceste încălcări ale drepturilor noastre sînt justificate de sistem ca fiind măsuri de combatere a terorismului. Ironic cum aceiași oameni care au deschis porțile Europei la milioane de musulmani, vor să ne apere de terorismul islamic transformînd un stat într-un lagăr. Asta e democrație, nu-i așa?1984-was-not-supposed-to-be-an-instruction-manual-31725
Cît despre egalitatea în fața legii, cred că e evident că ea există doar pe hîrtie. E aproape imposibil ca un simplu cetățean să cîștige în fața unui politician sau a unui interlop, atunci cînd aceștia controlează justiția în cel mai ”democrat” spirit.
Toate aceste încălcări ale drepturilor noastre, legale sau nu, sînt vina politicienilor corupți, a celor ce ar trebui să ne reprezinte, căci doar noi i-am ales să ne conducă. Am explicat însă în articolul precedent, cît de multă influență am avut noi atunci cînd ”i-am ales”. Aceștia nu se obosesc să ne consulte, să nu mai vorbesc de un referendum, atunci cînd adoptă legi care ne încalcă libertatea, precum cele care permit stocarea informațiilor noastre personale sau îngrădirea dreptului la liberă exprimare. De fapt, în unele cazuri nu mai votează nici măcar parlamentul, ci abuzurile sînt rezultatul ordonanțelor de urgență date pe bandă rulantă de toate guvernele. E încălcat principiul separării puterilor în stat? Acest principiu există doar pe hîrtie oricum.
De ce nu observă masele că toată democrația în care trăim nu e decît un ambalaj? Avem acces la internet, la show-uri TV cu personaje mondene, putem să cumpărăm etnobotanice, să bem Coca-cola, să ne exprimăm ura față de Biserică și Națiune, putem să ne destrăbălăm prin cluburi și să ne pierdem timpul pe facebook. Pe scurt: putem să ne sinucidem spiritual și fizic, iar atunci avem impresia că sîntem liberi. O iluzie întreținută de mass-media aservită sistemului democrato-liberalo-capitalist cu scopul să ne comportăm exact cum doresc cei ce ne conduc: să devenim niște consumatori, niște cifre, nu niște persoane.
E doar o formă de sclavagism modern, căci pînă la urmă sclavul perfect e sclavul care se crede liber. Și tot de ce e nevoie să devenim niște robi ai sistemului fără a ne da seama, e de a crede că sîntem cei mai norocoși oameni din lume, că trăim într-un stat democrat și ne scăldăm în libertate.
Sursa: Lupul dacic
Caricatura: Alex Dimitrov