In urmă cu 21 de ani România a pornit, din punct de vedere istoric, pe un drum ce presupunea o schimbare din temelii a organizării economico-sociale și politice, și anume: trecerea de la comunism la capitalism. Se știa precis de unde se pleacă: de la un comunism de cel mai ortodox tip, care oprima libertățile civile și care, în ciuda unor realizări economice și sociale, nu reușea să asigure un sistem economic eficient și competitiv la nivel internațional.
Nu cred, însă, că mentalitatea majoritară a perceput exact şi unde trebuie să se ajungă. Nu cred că intenţiile economice ale majorităţii populaţiei s-au indentificat exact cu principiile capitaliste, în speţă fondul acestora. Între aceste două coordonate mentale, perspectiva unei realităţi capitaliste şi exigenţele sale reale, consider că a apărut şi s-a perpetuat iluzia. Iluzia că prin câteva schimbări formale la nivelul economiei şi prin practicarea libertății, ignorând sau punând pe plan secund responsabilitatea, capitalismul se va implementa de la sine.
Iluzia capitalismul în România a început prin devalizarea băncilor. Nu este vorba doar despre creditele acordate companiilor de stat sau despre faptul că Bancă Agricolă a creditat societăţi din agricultură care nu au mai returnat împrumuturile ori despre faptul că Bancorex a împrumutat companiile energetice de stat. Pe lângă firmele de stat, s-au ataşat o serie de firme private ale unor oameni de afaceri români care apoi nu au mai plătit creditele sau în cel mai bun caz pentru stat, şi-au răscumpărat activele, via AVAB, la un sfert din valoarea împrumuturilor. Creditele neperformante au fost modul în care capitaliştii români s-au capitalizat sau chiar au făcut avere, dar ceea ce nu au înţeles de fapt a fost tocmai ideea esenţială a capitalismului care nu înseamnă numai bani, bogaţie, ci şi “spirit capitalist”, “spirit întreprinzător”.
De asemenea, băncile au acordat credite cu dobânzi preferenţiale unor categorii precum poliţişti, militari, angajaţi ai serviciilor secrete sau, pur şi simplu, unor prieteni ai bancherilor. Cu banii din aceste credite, noii privilegiaţi ai societăţii capitaliste şi-au cumpărat case, terenuri sau au depus sumele împrumutate la o altă bancă şi au câştigat din diferenţă de dobândă. În felul acesta, s-a creat şi o pătură subţire, dar viguroasă de mici capitalişti-funcţionari de stat.
La o primă vedere, fenomenul pare un compromis necesar, un pact cu diavolul pentru a trece puntea: transferul unei părţi a capitalului de stat în mâna unor indivizi pentru ca aceștia să poată demara afaceri de succes. Însă aceasta nu a fost decât o iluzie. Capitalul a ajuns în cele mai multe cazuri în conturile unor oameni care, fie l-au utilizat pentru consum, fie pentru a alimenta bula imobiliară din perioadă 2004-2008, fie pentru a căpuşa întreprinderile de stat.
O mentalitate generală asemănătoare a dominat şi reformarea sectorului industrial. O parte din firmele de stat au fost incluse, între anii 1994-1998, în aşa-numite programe de eficientizare a economiei.
În cinci-şase ani de tranziţie, societăţile de stat acumulaseră datorii mari la bugetele de stat şi la băncile cu capital de stat. Ele pierduseră o parte din piaţa internă, din cauza concurenţei produselor venite din export, şi o bună parte din pieţele externe, din cauza ineficienţei şi incapacităţii de a promova produsele româneşti pe aceste pieţe. Astfel, companiile de stat erau în centrul blocajului financiar, în sensul că aveau mari întârzieri la plată furnizorilor.
Programele ASAL şi PSAL, derulate sub coordonarea Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional, au avut ca efect închiderea sau restructurarea, în foarte mică măsură, a sute de companii cu capital de stat. Paradoxal este că deşi aceste programe de însănătoşire a economiei româneşti erau logic argumentate din punctul de vedere economic, rezultatele au fost însă dezastruoase.
Închiderea companiilor de stat a schimbat mult structura economiei româneşti şi a creat grave probleme sociale. Mai târziu, aceste handicapuri aveau să se vadă. Creşterea economică din perioadă 2000-2008 a fost alimentată, preponderent, cu produse din import, întrucât multe industrii româneşti practic au dispărut în primul deceniu al anilor ’90. Tocmai când aveam mai multă nevoie de ele, o parte din fabricile româneşti nu mai existau. Astfel investiţiile s-au orientat preponderent spre sectorul construcţiilor şi cel imobiliar, încurajând speculațiile financiare nesustenabile pe termen lung.
Văzută prin prisma crizei de astăzi, asanarea economiei româneşti a fost o greşeală. Economiile occidentale au fluturat la începutul anilor ‘90 exact ceea ce nu fac astăzi, adică neintervenţia statului în economie şi închiderea sau restructurarea companiilor nerentabile.
Astăzi, în toate ţările dezvoltate, s-au găsit soluţii pentru salvarea companiilor sau băncilor, multe dintre ele imposibil de imaginat la începutul anilor ‘90. România, în schimb, a fost convinsă să-şi „asaneze” o parte semnificativă a industriei.
Iluzia capitalismul românesc s-a perpetuat prin pierderea forţei de vânzare a companiilor. Toată lumea a dorit să producă, reflex de altfel comunist, fără să vadă, în prealabil, dacă există cumpărători. Comerţul exterior a fost primul sector privatizat, iar oamenii de acolo au plecat cu contractele şi relaţiile externe ale companiilor de stat.
Exporturile româneşti au devenit fără valoare adăugată. Specialiştii din comerţ exterior, rupţi de companiile producătoare, au preferat să exporte mărfuri fără valoare adăugată mare, dar care le-au adus banii cash pe care îi doreau atât de mult. Şi, astfel, lemnul neprelucrat din păduri, fierul vechi din fabricile tăiate, cimentul, ureea, materiile prime, în general, au devenit cele mai vandabile mărfuri românești la export. Utilajele petroliere, mobila, automobilele, instalaţiile tehnologice aproape că au dispărut de pe piaţă.
În trimestrul al doilea al anului 2010, România înregistrează un firav +0,3% faţă de trimestrul precedent, dar perspectiva anuală este tot de scădere. Aceasta înseamnă că decalajele României faţă de Europa Centrală, ca să nu mai vorbim de cea Occidentală, se măresc din nou, după ce în primul deceniu al noului mileniu, prinseseră a se reduce. De ce ratăm din nou? O posibilă explicaţie este aceea că am încercat să ţinem piept crizei globale ridicând un zid de iluzii. Cum ar fi ideea că valul ne va ocoli, că România nu va fi afectată şi că nimic nu va putea opri creşterea noastră ameţitoare. O creştere bazată însă tot pe iluzii – creditarea cu buletinul, importuri, speculaţii imobiliare. Pentru faptul că nu au putut prevedea amploarea crizei nu au simţit vulnerabilităţile economiei româneşti şi au continuat dezmăţul cheltuielilor publice.
Am crezut apoi că ne vom reveni fără a face mari schimbări la noi acasă, urmând a fi traşi în sus de ţările dezvoltate ale Europei, unde trimitem cam 70% din exporturi. Preşedintele țării însuşi a hrănit public iluzia că ne vom relua creşterea la şase luni după ce Germania va ieşi din criză – declaraţie din 21 august 2009 – într-o vizită în judeţul Botoşani. Fals. A trecut deja un an de când Germania a început să-şi revină, dar România tot nu vede ieşirea. Pur şi simplu, lumea se schimbă, iar noi am pierdut ritmul. În 2009, partidele şi-au văzut de anul electoral, iar guvernul lui Emil Boc a amânat reformarea statului, această iluzie costându-ne și acum.
Una dintre marile iluzii publice ale prezentului este aceea că vom putea creşte doar prin metode de austeritate, reducând salarii şi crescând taxe. Alunecăm astfel într-o spirală a subconsumului, care va îngreuna redresarea şi va descuraja orice iniţiativă privată. Cum să înfiinţezi o microîntreprindere, din moment ce potenţialii clienţi ai serviciilor oferite sunt din ce în ce mai puţini şi mai sărăciţi? Trăim iluzia că numai menţinerea cotei unice va atrage investiţiile străine, însă România continuă să fie ocolită. Dar degeaba se menţine un nivel de impozitare directă relativ scăzut, dacă mediul economic continuă să fie afectat de inconsecvenţa legislativă, corupţie, înţelegeri subterane între mari jucători autohtoni, ori de starea proastă a infrastructurii.
În concluzie, după cei 21 de ani de capitalism primitiv, consider că majoritatea cetăţenilor României nu au internalizat valorile capitalismului astfel încât să atingă o masă critică reformistă. Nici în straturile de jos ale societăţii, nici printre elite. Așadar, iluzia capitalismului e o stare de fapt în România. Deși formal putem spune că acesta este prezent, fondul său rămâne încă un miraj.
autor Pasculea
sursa: standard.money.ro