Fenomenul „creștere economică fără investiții“ se manifestă aproape sistemic de mai mult timp în țările dezvoltate (vezi „România liberă“, 3 iulie 2019), dar și, fără generalizări, în țări slab dezvoltate, îndeosebi în periferii coloniale, cum este cazul României (vezi „România liberă“, 10 iulie 2019).
Deși este imposibil să nu-l fi observat, economiști de marcă din țări dezvoltate par să se arate preocupați nu de fenomenul în sine, ci mai degrabă de ceea ce, în fond, îl produce din punct de vedere tehnic: economisirea în aceste țări depășește net investițiile, iar costul banului (dobânzile) nu poate scădea îndeajuns încât să facă investițiile într-atât de ieftine spre a le împinge la cotele economisirii.
Preocuparea economiștilor cu pricina este legată de consecințele pe termen lung: incapabile să atingă limitele economisirii, investițiile creează până la urmă o așa-numită „stagnare seculară“, consumul însuși plafonându-se, întrucât investițiile nu-l mai stimulează, cercul virtuos devenind cerc vicios. Experiența – dacă nu chiar experimentul – dobânzilor zero sau chiar negative a dat de gândit, probând că investițiile nu s-au arătat încurajate de banul superieftin, iar creștere economică s-a obținut un timp fără investiții, după care consumul însuși s-a saturat și n-a mai înaintat. Consecința pe termen lung: tocmai așa-zisa „stagnare seculară“! Propus ca terminologie încă înainte de cel de-al doilea război mondial, conceptul a fost reluat în ultimii ani de economistul american Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei SUA. Cele peste două decenii de stagnare a Japoniei, cu investiții derizorii, consum în retragere și chiar prețuri în scădere, după perioada așa-zisului miracol japonez, în care investițiile și consumul care duduiau le-au adus treptat către saturație, au alimentat abordarea privind „stagnarea seculară“, indusă de dobânzile negative. Iar matricea derulărilor actuale din țările dezvoltate occidentale pare să verifice autenticitatea conceptului și actualitatea lui. Deja se vorbește de o „japonificare“ a zonei euro! „Stagnarea seculară“ este rezultatul, dobânzile negative – vehiculul!
Pornind de la aceeași constatare că, de la un moment dat, în țările dezvoltate ale capitalismului investițiile nu mai egalează economisirea – sau, ceea ce nu e tocmai același lucru, economisirea depășește sistematic investițiile –, economiștii marxiști ai secolului XX au acordat mai multă preocupare consecințelor decât explicațiilor, interpretând fenomenul ca sursă a exportului de capital care se îndreaptă dinspre statele colonialiste înspre colonii și considerându-l motorul expansiunii coloniale, baza colonialismului!
Realitatea este că și actuala formulă colonială se bazează pe investițiile directe din centrele coloniale în periferiile coloniale. Indiferent cum sunt interpretate, așa-zisele investiții directe externe constituie instrumentul principal al expansiunii centrelor coloniale în colonii și sursa lor o reprezintă depășirea investițiilor din respectivele centre de către economisirea din acestea.
La cotele fabuloase la care au ajuns în zilele noastre, transferurile de resurse și bogăție din colonii în centrele coloniale joacă un rol major în fenomenul depășirii de către economisire în țările capitaliste dezvoltate a investițiilor din aceste țări, care sunt centrele colonialismului actual. În cartea „Colonialismul actual și colonia sa România“, apărută la sfârșitul anului trecut la Editura Mica Valahie, apreciam aceste transferuri ca reprezentând, anual, circa 1/4 din PIB-ul global al coloniilor sau cel puțin 10% din PIB-ul global al statelor-centre coloniale. Asemenea cote de transferuri constituie, într-un deceniu, pentru colonii, pierderi echivalând cu pagubele produse de 2-3 războaie, iar pentru statele-puteri coloniale – o dublare a PIB-ului și prosperității fără investiții (vezi „România liberă“, 14 noiembrie 2018).
Cu aceste transferuri, țările-puteri coloniale devin state-rentier, care au nevoie de mereu mai puține investiții pentru a-și ridica prosperitatea. Prăpastia dintre economisirea mereu alimentată din afară și investițiile necesare se mărește. În aceste condiții, respectivele state se sufocă dacă nu exportă capital. Consumul este cvasiplafonat de prosperitatea însăși. Iar investițiile se plafonează în măsura în care infrastructura rutieră, feroviară, de ocrotire a sănătății și de educație are deja baza minimă asigurată. „Stagnarea seculară“ are o temelie obiectivă: statele-rentier nu trebuie să crească economic, căci bunăstarea lor este asigurată prin alimentarea sistematică din colonii.
În acest timp, în colonii dezastrul se adâncește. Spațiul pentru investiții în acestea este imens, cel puțin prin faptul că nu există constituită baza minimă în infrastructura rutieră, feroviară, de ocrotire a sănătății și de educație. Dar transferul sistematic și fabulos de bogăție înspre statele-centre coloniale răpește coloniilor resursele necesare pentru investițiile în aceste componente infrastructurale, iar investițiile directe externe din sens invers Doamne păzește să se îndrepte cumva spre componentele infrastructurii, care nu dau profituri imediate și, oricum, asigură recuperări doar în zeci de ani, ci, urmărind țintit profitul sigur și pe termen scurt, se orientează spre exploatarea materiilor prime și energiei, spre imobiliar și retail și, predilect, spre exploatarea forței de muncă ieftine. S-a ajuns într-o fază dramatică, în care și coloniile înregistrează creștere economică fără investiții pentru simplul motiv că minunata creștere economică din colonii este cea generată de investițiile străine din statele coloniale, investiții care urmăresc profitul cert și rapid prin exploatarea resurselor ieftine de aici și înainte de toate a forței de muncă. Coloniile obțin creștere economică, dar profiturile sunt externalizate, în timp ce coloniile rămân pe mai departe în starea de subdezvoltare. Transferul imens de resurse din colonii spre puterile coloniale duce inevitabil la stagnare pe ansamblu. Văduvite de acest transfer, coloniile stagnează în mod obiectiv, dar nu pe scara creșterii economice, ci pe treptele dezvoltării, dacă nu chiar dau înapoi! Creșterea economică pe care o obțin nu este a lor și, cu cât este mai mare, cu atât mărește transferul de resurse către puterile coloniale și cu atât mai mult le transformă pe acestea din urmă în state-rentier. Rentieratul colonial induce sațietatea. Și sațietatea înseamnă stagnare. Oricum, nevoile imense nesatisfăcute din colonii nu pot scoate puterile coloniale din stagnarea indusă de sațietate, pentru că însuși mecanismul colonial face ca orice succes economic al unei colonii să însemne un transfer mai mare de resurse spre rentierele state-puteri coloniale.
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: România liberă