Până de curând, chiar foarte de curând, cele două tabere din România – respectiv Iohannis și Dragnea, așa ca identificare – se luptau, și vai cât de aprig se luptau, în legătură cu mutarea pe dreapta sau pe stânga a closetelor publice, altfel deosebit de puține.
Și doar pe atât se luptau, pentru că atât le permiteau rânduielile coloniale care guvernează România. Deciziile importante, oricare ar fi acestea – privind, de pildă, destinațiile și prețurile resurselor exploatate, controlul punctelor și activelor strategice, costurile banilor și energiei, nivelul salariilor, soarta utilităților, deficitul bugetar, împărțirea PIB-ului între muncă și capital etc – aparțin, potrivit înseși rânduielilor coloniale existente, acelora de afară aflați în spatele celor doi. De remarcat este faptul că, deși în spatele fiecăruia dintre cei doi se aflau nu tot aceiași, cei doi se prosternau deopotrivă și aproape fără nuanțări în fața tuturor exponenților externi ai rânduielilor, indiferent care erau ei, ca semn că rânduielile sunt lege și nu sunt puse cumva în discuție!
Nu s-a văzut, de exemplu, ca vreuna dintre cele două tabere să fi ridicat măcar ca problemă nici intervențiile incalificabile ale ambasadorilor americani la București în chestiuni de justiție sau de fiscalitate și nici implicările intorelabile ale UE în întocmirea de „liste negre” în justiție sau nesocotirea drepturilor românești asupra resurselor naturale proprii. Buba ridicolului a spart cu câteva sâptămâni în urmă, când taberele au fost obligate, chiar de către cei din spatele lor, să-și facă publice adeziunile în chestiunea, de altfel controversată, a mutării ambasadei României la Ierusalim, după cum ar dori Israelul și au și făcut-o Statele Unite, dar cum nu dorește Berlinul și, odată cu acesta, Bruxelles-ul, capitala noului imperiu german. Și, dintr-o dată, biata înfruntare între taberele Iohannis și Dragnea a ieșit din zona de joacă a unor copii cu lopățica în țărână, dar nu prin altceva, ci doar prin tema cu pricina și implicațiile ei globale. Au început, vai, să se certe mântuitorii între ei.
Și atunci ce să facă cei ce stau la coadă la mântuire?! De la cine s-o mai aștepte?! Și, mai concret, până la mântuire, pe cine să mai pupe în fund?! Dragnea se dă cocoș că nu vrea să intre în conflict cu SUA! Măi să fie! În ce-l privește pe Iohannis, lucrurile sunt clare: neamțul e neamț și e cu Germania! Iar, pentru ca să fie și mai clar, în formularea lui Iohannis, politica lui Dragnea riscă să scoată România din UE, adică din cel de-al IV-lea Reich! Aoleu! Și cineva – care vrea să se dea echidistant și cu gândul la interesul național, dar care este mai demagog decât ambele tabere în dispută la un loc – vine să se întrebe în spațiul public: și noi cu cine să fim?! Sau, chiar mai cutezător, cu cine ar fi mai bine să fim?! Cu SUA și Israelul ori cu Berlinul și Bruxelles-ul?! Precum cetățeanul turmentat al lui Conu Iancu: și eu cu cine votez?! De aici încolo, adică dincolo de această întrebare, nu mai este decât de râs! În hohote! Și iată de ce.
1.Ca să faci o asemenea alegere, trebuie să ai…boașe. Or, în România politică actuală așa ceva lipsește! Taberele cu pricina nu fac excepție!
2.Esențial de înțeles este că alegerea respectivă ar putea fi prilejul încercării dramatice, ca să nu spunem eroice, de a ieși din starea de colonie. Dacă niciunul dintre mântuitori, indiferent din ce parte ar fi, nu-ți garantează acest lucru, n-are rost efortul! Ca o colonie ce ești, dacă tot colonie rămâi, mișcarea este inutilă! Căci să fie limpede: coloniile n-au niciun drept, nici măcar dreptul de a alege. Acest drept îl au doar statele independente, coloniile nu sunt state independente. Demersul dlui Orban cu plângerea penală împotriva premierului Dăncilă – demers clocit în laboratoarele „popularilor europeni” ai dnei Merkel, din rândurile cărora face parte PNL – este mai mult decât semnificativ pentru acest adevăr: cine a îndrăznit o alegere cu partea cealaltă devine „penal”, incriminabil de „înaltă trădare”! Nu se mai menționează a cui! În concluzie, dacă tu ca țară nu te învrednicești să ieși din statutul și starea de colonie, nici nu trebuie, ca o colonie ce te afli, să încerci vreo alegere! Aleg mântuitorii pentru tine.! Cu cine sau la cine să rămâi! Asta-i soarta unei colonii! Ca o colonie ce se află România, nu depinde deloc, dar chiar deloc, de ea, dacă va rămâne în tabăra germano-bruxelleză sau în cea americano-israeliană. Vor stabili ei, nu noi! Doar prețul va fi plătit de România, adică de noi!
3.În lipsa unei mișcări eroice – și, zău, nu știu cine ar putea-o întreprinde! – România de fapt nu va putea ieși din actuala belea decât împărțită! Desigur, una dintre părțile acestea de anvergură mondială în dispută este mai puternică decât cealaltă, dar niciuna dintre ele nu este suficient de puternică pentru a putea schimba regulile pe plan mondial și, mai mult decât atât, n-are nici interesul s-o facă! Și această regulă spune fără echivoc: proprietarul decide! România actuală este un amalgam de proprietăți străine. Și proprietarii străini existenți sunt cei care decid, atât în economie, cât și în politică. Tot ei vor decide, ca proprietari, indiferent de partea de care România ar vrea eventual să se situeze! Dacă vreun proprietar de o anumită naționalitate vrea să devină unic în România, ca să poată decide singur și nestingherit, trebuie să cumpere proprietățile din România de la toți ceilalți. Și ăia îi vor cere cât nu face! De aceea eu unul scot din calcul această eventualitate. Mult mai probabilă este varianta uzuală: ca proprietarii străini, dacă nu se mai înțeleg între ei, să împartă bunul, adică România, între ei ca frații, precum la o moștenire!
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: Cotidianul