Dacă n-ar fi așa, ar fi fără explicație valul de atitudini, declarații politice și acțiuni americane, dar și britanice, de la manevrele de pe piețele financiare la declanșarea afacerii „Dieselgate”, de la campaniile sistematice de cel puțin 5-6 ani ale canalelor TV Discovery și National Geographic de demontare a nazismului și de evocare a luptei împotriva acestuia la amendarea unor mari firme și bănci germane, de la Brexit-ul britanic din UE la apariția pe firmament a criticului fără menajamente al Germaniei, Trump.
De fapt, Brexit-ul a intervenit după ce, încă de mult, în America se declanșase bătălia, nu la televizor, ci în viața reală cu al IV-lea Reich. În timp ce cercurile financiare nu erau deloc dispuse să treacă peste planul Merkel care le răpea cei mai buni clienți de pe piețele financiare, invitându-le să se sufoce bine-mersi, cercurile politice abia așteptau un moment să aducă aminte Germaniei cum aceasta a tras clapa americanilor în episodul „datoria Greciei”. Și, mai ales, deranja ajungerea în trombă a Germaniei la Mediterana, unde această nouă prezență putea schimba raporturile de forță geostrategice. Ceea ce se întâmplase în episodul „datoria Greciei” vorbea și de o atitudine de tipul „una spunem, alta facem”, în contradicție cu legenda probității și mitul corectitudinii tradiționale germane.
Implicarea directă și totală în confruntarea americano-germană a președintelui Trump, odată cu apariția sa în prim-planul politicii americane și mondiale, nu este o noutate care inaugurează o schimbare de paradigmă. Confruntarea americano-germană s-a conturat de mult și doar s-a articulat în mandatul lui Trump. Președintele Trump dă expresie publică unor acumulări mult mai vechi. Iar majorarea tarifelor la importurile de oțel și aluminiu și cele eventuale la importurile de automobile constituie probabil doar începutul războiului.
Acțiunile lui Trump sunt taxate de adversarii săi ca iresponsabile, împotriva comerțului liber, ca o reînviere desuetă a protecționismului și ca un potențial distrugător de locuri de muncă și de prosperitate. Determinarea lui Trump are însă baze solide: oricum, America este cel mai mare actor din comerțul mondial și ceilalți actori mai mici sunt potențial tocmai mari pierzători de pe urma unui război. Marele atu al Americii într-un război comercial este că, în raport cu toți principalii actori comerciali ai lumii, America este în deficit. Deocamdată, toți câștigă și America pierde. În caz de conflict, rolurile se inversează: toți au de pierdut, America n-are ce să piardă! Într-un război comercial, deficitul reprezintă chiar puterea Americii! Pe aceasta mizează și Trump!
Războiul în formula lui fizică nu poate începe totuşi până când marii emergenţi nu vor fi ales să nu mai fie neutri. Organic, ar fi să se îndrepte împotriva Americii, singura care deocamdată îi opreşte de a fi mai importanţi decât sunt. Dar înnodarea financiară cu dolarul şi piaţa americană îi înfrăţeşte pentru moment mai mult cu America decât cu Germania. De fapt, stau în expectativă, aşteptând ca timpul să erodeze imperiul american. Eroziune care se va produce inevitabil, prin dezarticularea verigii celei mai vulnerabile: angrenajul financiar.
Pentru scopurile lor pe termen lung de întronare la masa puterii, marilor emergenţi le este chiar deranjantă Germania, cu viziunea ei de capitalism de producţie, o Germanie care munceşte aplicat şi disciplinat, fiindu-le dimpotrivă folositoare America, rentierul ce taie acum cupoane financiare, dar care va fi scos automat din joc când alţii nu-i vor mai da cupoane de tăiat!
Cazul cel mai semnificativ este China.
Dimensiunile țării și uriașul arsenal demografic au constituit obstacole în calea supunerii coloniale a Chinei. Și, fără îndoială, și cel nuclear a jucat în același sens dacă nu și mai și! Nu se poate spune că toate centrele de putere colonială nu au încercat. Înțelepciunea conducătorilor chinezi, respectul lor de tip divin față de țara lor, politica cu ținte pe termen lung (pe sute, dacă nu mii de ani), le-au tras clapa tuturor acestor centre de putere colonială din lume. Tras clapa este o expresie perfect adecvată! China a jucat fără ezitări cartea deschiderii. Și o joacă în continuare. Dar statul chinez n-a lipsit niciodată din ecuație: n-a permis preluări strategice ale străinilor în China, investițiile străine au fost totdeauna condiționate fie de aprovizionări de pe piața internă, fie de dirijări ale produselor către destinații precise, fie n-au fost autorizate decât în asociere cu capitalul chinez. Și, după 40 de ani de reforme, au câștigat partida. N-au putut occidentalii să investească pe cât au putut să absoarbă chinezii, n-au putut occidentalii să manevreze în interesul lor resurse pe cât au putut munci chinezii și, mai ales, occidentalii n-au putut să facă jocurile pe piață pe cât le-au făcut chinezii, căci acestea au fost, de fapt, controlate de statul chinez care n-a dat niciodată din mână pârghiile strategice. Și, puțin câte puțin – iar cu timpul, miliardele de râulețe s-au făcut fluvii de neoprit – mărfurile chinezești, ce să vezi atâtea din ele folosind chiar tehnologii occidentale, au invadat piețele din Occident pe care le-au sufocat și acum joacă cu toate armele dragi ale puterilor coloniale mai vechi sau mai noi: comerțul liber, fără protecționism, investiții în trombă care vizează active și chiar sectoare strategice din Occidentul însuși. Occidentalii fierb. Trump pune tarife protecționiste mărfurilor chinezești, Merkel și Macron inițiază reglementări care să blocheze preluarea de către chinezi a unor active strategice „europene”, dându-și arama pe față deopotrivă că minunatele cântări de liberalism, de circulație liberă a mărfurilor, bunurilor și capitalurilor sunt niște biete minciuni flașnetate când este vorba nu de ei înșiși, ci de alții, fraierii!
China, marea Chină, s-a instalat atât de ferm la masa puterilor mondiale încât, având de partea sa și răbdarea verificată de veacuri, își permite să stea de o parte și, nealegând tabăra, să împiedice taberele să se încaiere de-a binelea. Îi așteaptă pe amândoi la cotitură, peste ani, peste decenii sau peste secole. Marea Chină are timp.
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: România liberă