Există personalităţi de referinţă din ştiinţa şi cultura română ale căror idei au influenţă puternică în afara ţării, dar sunt ignorate sau subestimate în spaţiul autohton. Un caz tipic, în acest sens, îl reprezintă savantul Mihail Manoilescu.
Inginer, economist, sociolog, politolog şi istoric, profesor la Institutul politehnic din Bucureşti, catedra ,,Economie politică – Organizare şi Raţionalizare”, Manoilescu este o personalitate de excepţie. A lăsat o operă impresionantă cu titluri din variate domenii, şi, din acest punct de vedere, l-am comparat cu N. Iorga (în ,,Mihail Manoilescu: o viziune monografică despre burghezia română”, studiu introductiv la M. Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Albatros, 2002). Există mărturii ale Nataliei Manoilescu Dinu despre talentul său excepţional de pictor. După o evaluare a lui Valeriu Dinu, Manoilescu a publicat 128 de titluri, iar despre el s-au scris 88 de lucrări străine şi numai 21 de lucrări româneşti, Cf. Valeriu Dinu, Schiţă de portret, în Mihail Manoilescu creator de teorie economică, coordonator Vasile C. Nechita, Editura Cugetarea, Iaşi, 1993, p. 14.
În anul 1929, Manoilescu a publicat lucrarea “Théorie du protectionism et de l’échange international”. Paris: Giard. Cartea a fost tradusă în limba portugheză în 1931, în limba germană în 1937, iar în limba română abia în anul 1986, în traducerea din limba germană de Valeriu Dinu, cu titlul Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Această lucrare este ,,prima străpungere românească în gândirea economică universală” după aprecierea lui Costin Murgescu (Mersul ideilor economice la români, vol. I, 1987, p. 413).
În anii treizeci şi patruzeci ai secolului trecut lucrările sale au fost publicate în Spania, Portugalia, Brazilia şi Chile.
Ideile sale despre economie au fost foarte populare şi au fost aplicate în America Latină, şi, prin urmare, lucrările sale au fost puncte de referinţă obligatorie în cercurile industriale braziliene în anii ’20 şi începutul anilor ’30, fapt remarcat apăsat de către Joseph Love, profesor de istorie la Universitatea Illinois, Urbana-Champaign, în Theorizing Under development: Latin America and Romania, 1860-1950, 1990 şi Crafting the Third World: Theorizing, Underdevelopement in Rumania and Brazil. Stanford, California: Stanford U. Press, 1996 (tradusă în limba română, Făurirea lumii a treia: teorii şi teoreticieni ai subdezvoltării în România şi Brazilia, Editura Univers, 2002).
Este recunoscut rolul gândirii sale în stabilirea strategiilor de dezvoltare economică, în special în Brazilia, şi, în consecinţă, după cum afirmă B. Fausto: “e cujas idéias foram uma espécie de Bíblia para boa parte dos industriais brasileiros, (ideile lui au fost un fel de Biblie pentru cea mai mare parte a industriaşilor brazilieni)” (Fausto B, ,,Estado novo no contexto internacional”, în: Pandolfi D (ed.) Repesando o Estado Novo. Rio de Janeiro: Ed. Fundação Getulio Vargas, 1999, p. 18). O apreciere similară nu întâlnim în exegeza românească, foarte reticentă, de altfel, faţă de accentuarea originalităţii şi contribuţiei româneşti la dezvoltarea ştiinţei. Teoria lui Manoilescu despre decalajul de dezvoltare dintre societăţile industrializate şi agrare s-a constituit ca răspuns la teoriile evoluţioniste despre modernizare. Opera lui Manoilescu a fost importantă, în spaţiul iberic şi în Brazilia deoarece doctrina sa economică a oferit argumente industriaşilor din Brazilia de a recurge la protecţionism drept cale de dezvoltare a economiei în aceste zone. Se consideră că ideile sale au stat la baza constituirii organizaţiei Economic Commission for Latin America (ECLA). Doctrina lui Manoilescu a cunoscut reacţii critice din partea unor autori din America Latină, dar el a continuat să fie prezent în spaţiul iberic prin publicarea lucrărilor sale, de pildă, în Chile, “Productividad del trabajo y comercio exterior,” Economía, VIII, 22-23, 1947..
În analiza economică, Manoilescu a plecat de la premisa decalajului de productivitate a muncii din societăţile agrare faţă de ţările industrializate, încât el susţine că productivitatea în industrie este superioară celei în agricultură, printr-un raport de patru la unul, deoarece valoarea capitalului pe lucrător în industrie este mult mai mare a decât celui în agricultură. In acest caz, ţările industriale, cu o productivitate naţională superioară câştigă în relaţiile comerciale internaţionale pe seama ţărilor agrare din cauza productivităţii muncii lor mai scăzute. De aceea, se impune dezvoltarea industrială a ţărilor agricole prin o politică de protecţie a propriilor materii prime faţă de comerţul internaţional. Peste decenii, această teză a savantului român va fi dezvoltată în scrierile teoreticienilor dependenţei şi ai subdezvoltării.
Manoilescu a demonstrat, în lucrările sale teoretice referitoare la schimbul internaţional, că ştiinţa economică clasică a fost falsă şi tendenţioasă, fiindcă preconiza diviziunea muncii şi a producţiei care împarte popoarele în industriale şi agricole. El arăta că ştiinţa de import este falsă şi tendenţioasă având ca substrat tendinţa de exploatare a popoarelor agricole. Philippe C. Schmitter, după ampla analiză a corporatismului din lucrările lui Manoilescu, desprinde concluzia că acesta, aşa cum este descris de savantul român, nu este sinonim cu conceptul de ,,fascism”. Manoilescu este considerat ,,cel mai original şi stimulativ teoretician corporatist.” Neoliberal în teoria şi politica economică, Manoilescu a creat o teorie unitară şi originală cu privire la protecţionism şi schimburile internaţionale, recunoscută rapid în mediile economice, politice şi intelectuale internaţionale. Amintim unele dintre ideile ce au avut un ecou puternic în rândul specialiştilor: lipsa de universalitate a teoriei costurilor absolute a lui Adam Smith şi David Ricardo, imposibilitatea realizării diviziunii şi schimburilor internaţionale, specializarea ţărilor agricole şi participarea lor la schimburile internaţionale, diviziunea internă şi internaţională pe criteriul beneficiului naţional, achiziţionarea directă, adică productivă şi nu indirectă – comercială, a bunurilor şi serviciilor necesare existenţei şi progresului lor, industrializarea tuturor ţărilor lumii derivată din superioritatea intrinsecă a industriei faţă de agricultură, încurajarea, susţinerea şi apărarea întreprinderilor şi ramurilor nou create printr-un protecţionism ştiinţific (cf. Vasile C. Nechita, Introducere, în Mihail Manoilescu creator de teorie economică, 1993).
Manoilescu a urmărit elaborarea unui program industrial legitimat de o doctrină protecţionistă. Dintotdeauna el a văzut în stat instituţia fundamentală de edificare a industriei naţionale. Economistul român a sesizat dificultăţile întâmpinate de principala clasă socială capabilă să industrializeze – burghezia – de aceea căuta soluţii şi nu vedea decât implicarea statului în înfăptuirea actului de industrializare.
Jeronimo Moscardo, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, declara, într-un inverviu acordat „Formula As”, că economia modernă a Braziliei îşi datorează fundamentele lucrărilor de specialitate ale lui Mihail Manoilescu: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional, aceasta a fost până în ziua de azi inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. […] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi (ieftine) şi importuri (scumpe) etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne.“
Mihail Manoilescu a susţinut protecţionismul ca modalitate de a dezvolta economia de tip industrial în societăţile agrare. După marea criză din 1929, în Brazilia cartea lui a reprezentat baza teoretică a justificării protecţionismului, în timp ce în România el avea de înfruntat ostilitate din partea autorităţilor, fiind în imposibilitate, chiar în cele câteva luni, în 1931, ca guvernator al Băncii Naţionale, să aplice propria viziune despre scoaterea ţării din criză.
Explic discordanţa dintre receptarea inconsistentă a operei lui Manoilescu în România şi adoptarea ideilor sale de mari economişti din America Latină sau acreditarea lor de către exegeţi occidentali prin diferenţa dintre cultura ideologică şi cultură pragmatică.
În cultura română, prioritate a avut criteriul ideologic de evaluare a ideilor, asociate necondiţionat cu acţiunile autorilor lor în spaţiul public. În România nu s-a putut aplica doctrina protecţionismului a lui Manoilescu fiindcă ea nu a fost acceptată în contextul geopolitic de fiinţare a statului român, căruia, după 1944, i s-a impus, din afară, un alt model de dezvoltare. În Brazilia şi în alte ţări din America Latină elitele politice şi intelectuale au dovedit pragmatism în gândire şi acţiune, încât au avut libertatea de a adopta teoria lui Manoilescu ca fundament al strategiilor de dezvoltare economică
Ar fi multe de învăţat din destinul savantului român. Îndemnul ambasadorului Braziliei la Bucureşti, Jeronimo Moscardo este îndreptăţit: “România nu trebuie să fie modestă. România este o mare putere culturală”. Rămâne ca elitele româneşti să accepte această realitate.
autor: Constantin Schifirneţ
sursa: adevarul.ro