Idealocratia

– “Daca eu scap de aici si noi vom invinge”, zice ostasul insangerat care combate (dupa ce a zacut un timp nemasurat in glod, mizerie si primejdie), “atunci tara mea va renaste si va fi leagan de bucurie si de progres, caci noi, cei cu arma in mana, purtati de acest suflu eroic, vom sti s-o facem inteleapta si dreapta, pe masura viselor noastre! Iar daca voi muri, camarazii mei uniti prin aceleasi fierbinti idealuri, ma vor pomeni cu un vesnic respect, intr-o patrie renascuta prin sangele nostru!”. Dar omul, sa zicem, nu moare. El vede curand fie o tara distrusa, pierduta, luata in primire de inamici, fie una care a scos-o la liman, dar in care misuna gusterii si profitorii, cei care au facut din razboi o afacere si acum huzuresc pe mizeria altora, trimitand pe veteran in umbra anonimatului, silindu-l chiar sa intinda mana. Iar pe cei morti, candva galgaind de elan patriotic, aruncandu-i intr-o groapa a uitarii colective. Nimic sau prea putin din ceea ce s-a visat nu ajunge la o vaga implinire, fiindca realitatea se misca pe solul poftelor celor mai marunte sau nedreptatea asteapta la colt.

Inchisorile au fost si vor fi totdeauna orori greu de suportat. Daca detinutii sunt politici, ei degaja de cele mai multe ori o dorinta de a schimba in mod ideal configuratia societatii, de a indrepta marile ei racile, de a se opune cu toata constiinta la strambatatile altora, a celor ajunsi stapani. – “Cand voi iesi de aici (daca voi iesi), viseaza detinutul, si voi simti din nou aspra dulceata a vietii, voi sti sa-mi dau ultima energie pentru a readuce justitia, libertatea si bunul trai semenilor mei, nazuind, la fel ca si colegii mei de partid, la o reasezare mai echitabila a lumii! Asa sa-mi ajute Dumnezeu!” Omul iese, sa zicem, din inchisoare, unde a visat si s-a rugat, unde a imaginat cu ochii mintii fel de fel de indreptari si solidaritati, dar afara il izbeste o realitate alta decat o stia, un dezbin al celor de-o seama cu el deveniti oportunisti, o goana de asezare in confort fara mari implicatii morale, un “lasa-ma sa te las” cu accente de insultatoare compasiune pentru orizontul pe care si l-a edificat candva si pentru care a suferit crunt.

Nici revolutionarul, daca e cu adevarat revolutionar si are tinte nepatate spre mari transformari in directia binelui obstesc, nu iese mai putin dezamagit cand revolutia carmeste, dusa de valuri oportuniste si de lichelism, cand vin sa i se alature si s-o calareasca abilii profitori care n-au dat nici credinta, nici sange, ci au stat dositi speculandu-si istetimea si calcand in picioare orice ramasita de ideal. – “Cand Revolutia va triumfa!” isi zice visatorul, gata de sacrificiu. Dar Revolutia nu va triumfa niciodata in forma ei genuina, ci doar in cea maculata si distorsionata, aceea de hibrid, ridicand in locul vechilor hapsani exploatatori pe altii mai proaspeti, iar in locul unor tirani naraviti in rele niste tiranei incepatori. Si aici triumfa dezamagirea dupa acele sfinte insufletiri revolutionare!

Si cu toate ca idealurile parasesc pe oameni si oamenii parasesc idealurile, braul de idealitate care inconjoara cand si cand o comunitate face bine, da insufletirea aceea inalta, fie si vana, a fiintei care lupta pentru un mare progres obstesc, care isi neglijeaza corpul, interesele, viata, pentru a face loc unei daruiri naprasnice, fie ea si himerice, plasata mult deasupra carcasei sale trecatoare. Aceste porniri inaripate, fie si cu urmari uneori catastrofale, dau ceva din eterna noblete a omului, care, batacind in uzual, vrea sa-si inchipuie o noua existenta, mai expurgata, mai inaltatoare.

Mi-e teama ca nu mai viseaza nimeni astazi la noi, gemand pe dupa gratii, la o viata diafana; nu-si mai bombeaza nimeni pieptul, in vreo transee, pentru un asalt generos; nu-si mai ofera nimeni viata frageda si fragila unei aventuri utopice, dezinteresate. Nazuind cu totii “sa traim mai bine” recadem din zbor, mai intai in doua, iar uneori in patru labe…!

Paul Everac
sursa: cronicaromana.ro