“De fiecare dată când merg cu metroul am impresia că am nimerit într-o bolgie de dezaxaţi şi ticăloşi, nevenindu-mi să cred cât de urâte sunt fizionomiile zilnice ale bucureştenilor. O procesiune de momâi înrăite, jigărite şi sluţite de răutate, asta e impresia pe care o lasă fauna metroului din Capitală. Acestor mogâldeţe cu feţe schimonosite ar trebui să li se spună vorba părintelui Dosoftei: «Păcatul depersonalizează. Uitaţi-vă în oglindă ca să vedeţi cum arătaţi: nişte străini hidoşi, abrutizaţi, goliţi de orice amprentă de duh».
[…] Iepurele sau şarpele nu-şi schimbă expresia de spirit pentru simplul fapt că n-o au, în schimb, omul se desfigurează la propriu: se depersonalizează, adică devine forma degradată a propriei persoane. Şi ajunge să arate oribil, aidoma majorităţii bucureştenilor care merg cu metroul. De curând am cunoscut o doamnă sus-pusă, al cărei standard de viaţă se află pe o treaptă la care eu nu voi ajunge vreodată. Nu voi uita niciodată compătimirea cu care m-a privit atunci când i-am mărturisit că merg cu metroul: «Cum? Mergeţi cu metroul? Vai de mine!». Reacţia ei, perfect justificată din unghiul snobismului ei înstărit, poate fi reformulată în spiritul articolului de faţă: «Mergeţi cu metroul? Atunci nu pierdeţi prilejul să vă convingeţi că păcatul depersonalizează. E îndeajuns să priviţi feţele celor din jur».” (Sorin Lavric, “Persoana şi păcatul”, Ziarul Lumina, 27 mai 2011, http://ziarullumina.ro/opinii/persoana-si-pacatul).
La drept vorbind, nu sunt sigur că Iisus, ca să nu mai vorbesc despre dl Lavric, ar fi arătat deosebit de încurajator în metrou. Pe de altă parte, deşi merg cu metroul destul de des, încă nu am văzut figurile oribile care l-au îngrozit pe dl Lavric. Am văzut în schimb tot felul de oameni, aceiaşi oameni pe care-i văd peste tot: la magazin, în biserică, în tren, pe stradă. Nu şi la Ateneu, pentru că pe-acolo ajung mai rar.
În ce mă priveşte, nu cred că depersonalizarea se află în relaţie directă cu aspectul omului, cel puţin nu în sensul în care vorbeşte dl Lavric; dimpotrivă, este mult mai probabil ca un om depersonalizat să acorde mai multă atenţie aspectului său. În fond, e singurul lucru care i-a rămas. Ca să nu mai spun că dracul se poate preface şi în înger de lumină.
De fapt, harul caută mai ales în zonele acestea, subterane, unde oamenii păstrează perspectiva veşniciei în ciuda faptului că-şi duc viaţa de pe o zi pe alta. În ordinea harului, tocmai doamna „sus-pusă” s-ar putea afla dincolo de posibilitatea mântuirii. Ea are deja un standard. Ca orice scroafă scăpată din iad, vorba unui personaj al lui Flannery O’Connor.
Recent, Mircea Mihăieş, în articolul “De ce nu m-am dus la Bookfest” (citat pe larg aici: http://www.contributors.ro/cultura/dupa-bookfest-o-radiografie-a-intelofobiei/), ne aminteşte de „cârdul” de femei din comunism, care se întorceau, depersonalizate fireşte, cu sacoşele pline de borcane cu fasole şi mazăre. „Femeile” sunt opuse axiologic „doamnelor” care ies cocârjate de povara sacoşelor de cărţi de la târgurile de carte:
„una dintre cele mai minunate imagini care-mi vin în minte atunci când vreau să-mi reprezint ideea de sublim e cea a unor doamne ieşind de la Romexpo cocârjate (chiar acesta e cuvântul) de plasele, pungile şi genţile pline cu cărţi. Am surprins scena acum câţiva ani, pe planul înclinat din faţa intrării principale a pavilionului. Primul impuls a fost să le sar în ajutor, să le eliberez de povara kilogramelor care le făcea să năduşească şi să măsoare cu priviri disperate distanţa până la portbagajele maşinilor unde urma să fie depusă preţioasa captură. Am renunţat, însă, văzând cu câtă dârzenie îşi încleştaseră palmele pe ‘containerele’ burduşite cu cărţi.
Simultan, m-a străfulgerat imaginea a mii de situaţii în care, după ore de aşteptare la cozi, femeile din vremea comunismului se întorceau acasă cu aceeaşi privire parcă hipnotizată. Cumpăraseră nu ce ar fi avut în acel moment nevoie, ci, de-a valma, indiferent dacă le trebuia sau nu, tot ce puteau oferi atunci ‘alimentarele’ lui Ceauşescu: orez şi hârtie igienică, detergenţi şi conserve de peşte (neapărat ‘oceanic’), pungi cu paste făinoase, fasole la borcan având culoarea degetelor de mort, boabe de mazăre pipernicite, ca şi cum sute de feţe miniaturale şi zbârcite de asiatici ar fi fost ţinute prizoniere în lichidul de culoare incertă din recipient. Nu erau grupuri umane, ci cârduri cu priviri anxioase, gata să-şi apere prada de hoarda flămândă care nu avusese noroc, în ziua aceea, să ‘apuce’ vreunul din râvnitele produse care se ‘dădeau’ în dughenele insalubre ale comunismului.”
Poate că ar merita să ne întrebăm dacă nu cumva „doamnele” nu cumpărau şi ele, de-a valma, indiferent dacă le trebuia sau nu, tot ce poate oferi „alimentara” lui Liiceanu; sau dacă nu cumva e vorba de aceleaşi femei. Dar nu pot să nu mă-ntreb dacă femeile comuniste cu bagaje nu practicau de fapt o formă de cultură superioară celei a doamnelor cu portbagaje.
Nu mai ştiu unde am citit că părintele Schmemann era extaziat la vederea oamenilor cu sacoşe, pe care-i socotea un fel de stâlpi ai realităţii, un bastion al ordinii, un semn de nădejde. O cruce asumată simplu, firesc, fără nici o preocupare pentru aspect. Acesta este eroismul cotidian, modul imediat de a lucra cultura vieţii fără măcar să ştii că o faci. Iar aceasta este cultura care contează în planul persoanei.
Cultura de care cultura română nu vrea să ştie este tocmai cea care va face, la Judecată, diferenţa dintre rai şi iad.
Autor: Gheorghe Fedorovici
Sursa: Cumpana