Demersul ar părea legitim dacă statul ar fi cu totul străin de fenomenul inflaţiei care persistă în România şi care vedem că nu e nici tocmai mic. Leul a pierdut 16% din puterea de cumpărare în numai trei ani şi odată cu el, majoritatea românilor. Totuşi, administraţia publică nu numai că nu este străină de inflaţia existentă, dar chiar reprezintă unul dintre principalii ingineri ai acesteia. După cum beneficiarii contractelor cu statul s-au aflat deja printre primii care au câştigat de pe urma banilor inflaţionişti.
Pentru a înţelege aberaţia ajustării la inflaţie a taxelor şi impozitelor trebuie să înţelegem, mai întâi, ce este inflaţia. Cum apare, cine îşi creează avantaje de pe urma ei, cine este păgubit şi care este natura adevărată a acesteia…
Ce nu este inflaţia? Inflaţia nu este o sumă de date empirice privind creşterea preţurilor. Inflaţia nu este un indicator macroeconomic. Inflaţia nu este o politică monetară. Inflaţia nu este nici măcar o taxă ascunsă, aşa cum o definea Milton Friedman. Atunci, ce este inflaţia? Inflaţia este o formă de hoţie! Cine de la cine fură? Sistemul bancar împreună cu propriii săi clienţi privilegiaţi şi statul pentru clientela sa cleptocratică sunt cei are îşi însuşesc necuvenit şi în mod perfid din randamentele economiei pe seama tuturor actorilor din mediul de afaceri, laolaltă producători, comercianţi, furnizori de servicii şi consumatori. Bancherii şi cei înfipţi la banul public îşi dau lor primii bani pentru a cumpăra bunuri şi active reale, pentru ca apoi, distribuirea banilor în exces să pună presiune pentru creşterea preţurilor în detrimentul majorităţii participanţilor la economie.
Inflaţia este forma de spoliere monetară realizată forţat şi ascuns de stat atunci când taxele (deja foarte ridicate) nu mai acoperă un nivel supradimensionat al cheltuielilor bugetare. Ciopârţirea monedei, practicată încă de pe vremea regilor, survenea ca ultima metodă de impunere asupra unei economii vlăguite de taxare excesivă.
Fiind foarte eficientă, mai ales într-un sistem al banilor de hârtie, exproprierea prin inflaţie a început să fie utilizată pe scară largă în secolul XX. Într-atât a fost de abuzată încât nici nu mai ştim cum arată o economie fără inflaţie. Creşterile constante de preţuri au devenit norma într-o lume occidentală care a derapat foarte mult către cleptocraţie. Aşa se face că acum am ajuns să definim inflaţia ca fiind indicatorul care măsoară majorările de preţuri atunci când acest termen desemna la început chiar cauza acestui fenomen, respectiv expansiunea monetară. “Este inflaţie de bani” era expresia iniţială; prea mulţi bani urmărind aceleaşi produse şi servicii rezultă în creşteri de preţuri.
State încasând venituri de până la 50% din produsul intern brut şi bănci având pe bilanţuri mii de miliarde de euro sunt rezultatul a 70 de ani de inflaţie. Hoţii şi-au însuşit mare parte din economie fără ca cei furaţi sistematic să fi băgat de seamă cum au izbutit acest lucru.
Acolo unde în Occident, marile cleptocraţii fură câte 2% pe an, în România procedeul a fost dus la cote extreme, iar preţurile au crescut în 23 de ani de aproape 4.000 de ori; cineva totdeauna a avut de câştigat, după cum noi cu toţii am pierdut. Nu a fost numai inflamarea artificială din anii ’90, dar fenomenul persistă şi acum când laolaltă un sistem bancar dominat de bănci străine venite să extragă rentă din societatea românescă abuzând de monopolul creării de monedă şi un stat cu clientelă grasă ne spoliază sistematic.
Taxele statului pot fi o contribuţie la servicii publice şi nu o formă de hoţie. Dacă din banii pe care îi dai la stat beneficiezi de o reţea de drumuri bună, de un învăţământ performant, poliţie eficientă, cadrul legislativ suplu şi coerent, servicii de sănătate de calitate, atunci taxarea apare ca fiind în regulă. Este o formă consimţită de încredinţare a banilor unui stat administrat de politicieni aleşi şi funcţionari dedicaţi în vederea unei asigurări sociale complexe menită să suplinească zonele unde tu ca individ şi comunităţile, ca asocieri de indivizi, nu izbutesc să îşi conjuge eforturile.
Când banii din taxe sunt drenaţi în proporţii ridicate către o clientelă lacomă, atunci deja taxarea devine un furt. Borduri unde nu este nevoie, asfaltări de zece ori preţul, contracte de deszăpezire pentru ierni fără zăpadă, panseluţe plantate în luna noiembrie, reabilitări termice ale blocurilor cu 100-200 de euro pe metru pătrat acolo unde se pot face pentru câteva zeci de euro, studii de fezabilitate pentru proiecte ce nu vor fi niciodată începute, ospeţe generoase pe bani publici, sinecuri pentru “prieteni” de partid, cheltuieli nejustificate în străinătate. Toate acestea ne spun că este loc pentru tăieri masive în bugetele centrale, locale şi ale autorităţilor de resort. Şi, odată cu această oprire a hemoragiei banului public, putem avea şi micşorări ale taxelor. O tăiere a taxelor până la nivelul la care acestea să nu mai reprezinte decât costurile serviciilor nemijlocite, iar nu o formă de hoţie.
A ajusta însă hoţia taxelor cu valoarea unei alte forme de hoţie, cea a inflaţiei, este revoltător. Reprezentanţii statului nu numai că fură din ceea ce taxează, dar fură şi din ceea ce nu au. Acesta este şi motivul pentru care statul se împrumută. Banii creaţi din nimic de sistemul bancar şi împrumutaţi binevoitor statului pentru plata contractelor prietenilor politici se răsfrâng asupra preţurilor, ceea ce echivalează cu o a doua jefuire a populaţiei.
Există producători, comercianţi şi furnizori de servicii care, fiind bine poziţionaţi în piaţă, reuşesc să transfere asupra consumatorilor întregul cost suplimentar al inflaţiei monetare. Ei izbutesc astfel să se protejeze de hoţia politico-bancară. Nu este însă şi cazul consumatorilor. Aceştia sunt prinşi ca într-o menghină între preţurile majorate de firmele de la care cumpără şi taxarea excedentară a unui stat parazitat de o categorie cleptocratică.
Teoria economiei de piaţă libere desemnează clientul ca rege al sistemului. El ar trebui să fie beneficiarul concurenţei din piaţă şi al eforturilor antreprenorilor de a oferi bunuri şi servicii cât mai abundente şi la costuri cât mai scăzute. Adam Smith şi ceilalţi economişti clasici exact asta şi înţelegeau prin economie liberă: o economie în care participanţii la piaţă se eliberează de extragerea de rentă a nobililor, a taxelor regale, astfel încât să beneficieze de produse la preţuri cât mai apropiate de costurile fabricării acestora. Un secol de hoţie inflaţionistă şi de taxare în creştere ne-a împins însă înapoi către o lume a vasalităţii economice faţă de puternicii zilei, fie ei magnaţi ai industriei financiare sau elite autoproclamate care parazitează banul public.
Revenind la cazul nostru, dacă statul doreşte să nu-şi diminueze veniturile bugetare prin deprecierea monedei, are libertatea de a ţine inflaţia în loc. Fiind unul dintre principalii artizani ai inflaţiei ultimilor ani, administraţia publică poate opri acest fenomen, cu atât mai mult cu cât are pârghii care să limiteze puterea băncilor de a abuza de monopolul tipăririi de monede. Curmarea hoţiei monetare este de preferat ajustării hoţiei la hoţie prin majorarea taxelor în funcţie de rata inflaţiei.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro