În mod normal, într-o astfel de afacere investitorii au răbdare uneori chiar și zeci de ani, până când investiția se amortizează, după care încep să beneficieze de o rentă substanțială. În cazul Hidroelectrica, investițiile s-au amortizat, însă conducerile companiei n-au considerat de cuviință să le mai dea mare lucru acționarilor – în cazul de față contribuabilii. În 12 ani, compania a obinut un profit net total de numai un sfert de miliard de euro, în loc de 5-6 miliarde cât ar fi fost normal. Diferența de bani fie a ajuns în buzunarele unor consumatori de energie privilegiați și ale deja-celebrilor “băieți deștepți”, fie s-a irosit.
De fiecare dată, contribuabililor le-au fost servite pretexte. Primul pretext, acceptat la început pe fondul educației financiare greșite, a fost că energia ar fi “ieftin” de produs deci este normal să fie vândută tot ieftin. Această ecuație nu rezolva în nici un fel problema că energia “ieftină” nu este pentru toată lumea ci doar pentru niște privilegiați, nici modul cum urma să fie aleși privilegiații.
Următorul pretext a fost că ar fi vorba de “consumatori strategici”, care au nevoie de sprijin din partea statului. Respectivii consumatori sunt însă companii ca Alro și Sidex, construite cu eforturi imense, conduse în pagubă de stat, privatizate le prețuri derizorii și care apoi au ajuns să aibă profituri mult mai mari decât Hidroelectrica.
Cel mai recent pretext este că ar fi vorba de clienți “care cumpără cantități mari” și constant. Din nou, scuza este falsă: Producătorii de energie fac reduceri foarte mici în funcție de cantitate, în nici un caz de ordinul zecilor de procente, ca Hidroelectrica. De asemenea, natura producției face ca producătorul să poată vinde mai profitabil tocmai dacă evită livrările constante și se concentrează pe ore de vârf sau pe avarii în sistem.
Anul trecut, contractele pentru majoritatea “băieților deștepți” au fost prelungite până în 2018. Însă acum compania a ajuns în situația de-a nu le mai putea onora, din cauză că a promis că vinde mai mult decât poate produce, astfel că a apelat la clauza de forță majoră. Într-o situație similară în 2003, compania a evitat această măsră, onorându-și contractele cu ajutorul curentuluui “scump” cumpărat de la Termoelectrica. Asta a provocat gaură de 72 de milioane de lei în bilanț și dosare penale pentru câțiva directori și miniștri, în curs de anchetă.
Schimbarea de atitudine vine ca urmare a presiunilor FMI, care cere instalarea unui management privat și privatizarea unui pachet cât mai mare din acțiunile companiei, chiar și majoritar. Însă o eventuală privatizare ar ridica noi probleme. Performanța slabă de până acum și contractele păguboase fac ca valoarea “de inventar” a companiei să fie de doar patru miliarde de euro. O evaluare făcută fie în funcție de puterea instalată (7 Gw) fie după profitul potențial (0,5-1 miliarde euro pe an) indică o valoare reală de cel puțin 15 miliarde de euro.
Cea mai complicată problemă însă, și locul unde contribuabilii români riscă să se frigă din nou este redevența pentru apă. Ea este acum la un nivel încă foarte mic, de 1,1 lei pentru o mie de metri cubi. Exact ca în cazul Petrom, o redevență fixată foarte jos i-ar putea asigura viitorului proprietar profituri enorme pe termen lung. Însă nivelul redevenței influențează și prețul la care pot fi vândute hidrocentralele. Statul poate alege și strategia opusă, de-a ridica foarte sus redevențele pentru a-și asigura venituri substanțiale și constante, renunțând în schimb la o parte din prețul pe care îl poate obține acum.
sursA: riscograma.ro