Două afirmaţii ale dlui Isărescu mi-au atras atenţia atunci şi tot acestea sunt importante acum, în contextul opoziţiei obsesive a BNR şi a lobby-ului bancar la intrarea în vigoare a legii dării în plată a imobilului ipotecat. Ambele afirmaţii sunt de o gravitate extremă şi ambele sunt împănate cu jumătăţi de adevăruri:
(i) băncile din România au ajuns la supra-saturaţie în privinţa expunerii pe Statul român – debitor; “ele sunt deja supraexpuse pe titluri de stat româneşti”;
(ii) Statul român nu se va mai putea împrumuta în continuare la bănci sau la instituţii financiare internaţionale pentru a-şi finanţa deficitul bugetar, întrucât băncile vor opri finanţarea, cu titlu de sancţiune pentru generarea unui deficit bugetar nesustenabil.
Este evident că, la fel cum un vătaf apără ogorul pe care îl gestionează, dl Isărescu vorbeşte în numele şi interesul băncilor pe care le-a apărat dintotdeauna. Dar, ca demnitar al Statului român şi ca sef al unei instituţii care se află în subordinea Parlamentului, dl Isărescu ar trebui să dea de urgenţă explicaţii în Parlament, printr-un raport public, asupra acestor două afirmaţii. Ele depăşesc cu mult “mandatul” BNR, intrând pe teren politic. La fel cum intră pe teren politic opoziţia la o lege adoptată de Parlamentul României, în conformitate cu Constituţia şi cu Dreptul Uniunii Europene.
De fapt, dl Isărescu a spus atunci, în august, chiar mai mult – că băncile îşi vor retrage liniile de (re)finanţare a Statului român, întrucât li se pregătesc legi defavorabile “și nu știu cât mai sunt dispuse să finanțeze, în condițiile în care văd că li se pregătesc alte inițiative legislative care le vor pune la plată”. E vorba, desigur, de legi ca aceea a conversiei în lei a creditelor în valută sau de legea dării în plată cu efect liberatoriu pentru debitor. De altfel, dl Isărescu ameninţa, voalat, că acestor măsuri de majorare a deficitului bugetar, BNR le va putea răspunde, la nevoie, cu ridicarea dobânzilor “până la tavan” (expresie a dlui Isărescu).
Cum s-a ajuns ca băncile să se “supra-expună” pe Statul român? Băncile au practicat, sub ochii larg închişi ai BNR, împrumuturi sau achiziţii de bonduri româneşti, întrucât acestea nu doar că au fost profitabile, dar le sunt trecute în contabilitate cu risc zero, ceea ce nu numai că dă confort împrumutătorului, care nu mai este nevoit să cheltuiască bani şi resurse pentru a gestiona riscul, dar îi şi curăţă portofoliul, ridicându-i ratingul (acesta se calculează în funcţie şi de calitatea portofoliului, nu numai în funcţie de capitaluri proprii sau atrase ale împrumutătorului). Tot cu acordul BNR şi din iniţiativa guvernului Băsescu – Boc, cel cu măsurile fasciste de austeritate din 2010, băncile fac o afacere excepţională din creditele Prima casă, care beneficiază de garanţia Statului român pentru jumătate din suma împrumutată (25% din preţul casei este asigurat cu titlu de avans de către împrumutat, ceea ce înseamnă că, practic, banca împrumutătoare îşi asumă doar 37,5% din riscul împrumutului). Fără acest program, care le permite băncilor să dea credite ipotecare cu un avans de doar 5% (ceea ce, din perspectiva riscului de rambursare, este aberant, “produsul” fiind tot atât de periculos ca şi creditele sub-prime de pe piaţa americană care au determinat actuala criză economică mondială), băncile nu ar mai fi dat credite populaţiei, pur şi simplu. Totalul acestor credite în portofoliul băncilor, după unele cifre furnizate de dl Cinteză, depăşeşte 87%. Aşa că, de ce ar mai cheltui băncile bani şi resurse pentru a finanţa economia reală, unde riscurile sunt atât de mari? Şi, pentru că băncile s-au supra-expus pe Statul român, nu înseamnă asta că, de fapt, cineva nu şi-a facut treaba cum trebuie, iar acel cineva este opozantul tuturor legilor şi măsurilor administrative ori judiciare care “deranjează” băncile în efortul lor eroic de a stoarce cu orice preţ profit din România, dl Isărescu?
Ne-am întrebat, de 2 săptămâni de când BNR şi lobby-işti bancari au declanşat o anti-cruciadă contra acestei legi, de ce tace dl Isărescu. Păi, tace pentru că ceea ce avea de spus a spus în august. Acum glosatorii şi post-glosatorii săi nu au decât să interpreteze şi să amplifice spusele sale. Acum dnii Cinteză, Olteanu, Rădulescu şi toţi coechipierii lor în corul de lăudători ai lui Isărescu ameninţă cu ridicarea avansului la credite la 50% şi cu renunţarea la programul Prima Casă – iar “publicul” curcanilor lăudători ai şefului ogradei în care sunt şi ei captivi alături de ceilalţi curcani a virat către obsesia că economia naţională va fi grav afectată pentru că băncile nu vor mai da credite aşa de uşor ca până acum. Ba unii lăudători de profesie (că la altceva nu se pricep), cum ar B. Olteanu, au plusat ameninţând că băncile vor fi nevoite să dea credite pe baza condiţiilor economice reale. Desigur că afirmaţia e ridicolă, dar gura păcătosului adevăr grăieşte. Cam asta vrem şi noi: creditul de retail să se restrângă la dimensiunile lui reale, preţurile imobilelor să se consolideze la nivelurile lor reale (şi nu umflate artificial prin evaluările impuse de bănci pentru a putea da mai multe credite), consumatorii să acceseze credite numai dacă se califică dupa criterii economice reale, iar construcţiile şi materialele de construcţie să se dezvolte în mod natural, în funcţie de necesităţile reale ale populaţiei. În acest fel, Statul român nu va mai fi nevoit să se împrumute nici la FMI şi nici la bănci pentru a susţine un ritm artificial de creştere economică sau de reducere a deficitelor structurale din economiei.
Şi nu ar fi rău ca multinaţionalele din sistemul bancar român (care, în mod aberant, şi-au trimis acţionarii majoritari şi ambasadorii ţărilor lor de origine în audienţă forţată la preşedintele Iohannis pentru a-l determina să refuze promulgarea legii dării în plată) să înveţe să facă profit în condiţiile legii române şi în limitele eticii şi moralei capitaliste, care interzic profitul cu orice preţ.
În efortul lor disperat de a-l convinge pe preşedintele Iohannis să nu promulge legea dării în plată, BNR şi lobby-iştii bancari insistă că, în cazul creditelor de sub 150 mii euro, rata creditelor restante e de doar 1,5%. De aici concluzia lor că legea este pentru bogaţi şi nu pentru săraci. Ne putem întreba dacă dl Olteanu, care are un credit imobiliar de aproape 150 de mii euro şi încă vreo 3 de cca 400 de mii lei, bani luaţi de la vreo 4 bănci şi folosiţi pentru dezvoltări imobiliare, este unul dintre bogaţii pentru care s-ar fi făcut această lege (a se vedea declaraţiile sale de avere şi interese de pe site-ul BNR). La fel, o fi un “bogat” fiul dlui Isărescu, cel ce s-a împrumutat în 2015 cu un million de lei (a se vedea presa din mai 2015 care relatează cazul)? Jenant este că sunt reprezentanţi ai BNR şi avocaţi – plătiţi sau din oficiu – ai băncilor care, pe toate canalele, insistă că legea nu e bună pentru că nu face segregarea între bogaţi şi săraci. În afară de faptul că, între persoanele care au calitate de consumatori nu se poate face nicio discriminare pe criterii de avere, întrucât, oricât de mare ar fi datoria, ei sunt la fel de datornici, adică de înlănţuiţi de bancă, această “argumentaţie” ne duce cu gândul la anii ’50 ai secolului trecut, ai înfierării burghezo-moşierilor. “Argumentul” este, desigur, penibil şi deconcertant, dar este şi mincinos, întrucât cifra de 1,5% este cert o manipulare prin omisiune:
– cifra nu conţine nicio referire la creditele externalizate, mai precis, exportate în ţări de origine ale multinaţionalelor din România sau în tţări off shore; deşi, în opinia BNR, externalizarea creditelor ipotecare ne-restante este interzisă, totuşi băncile au făcut astfel de “exporturi”; ba chiar, în prezent, din raţiuni de compliance, aceste credite se re-importă în prezent;
– cifra nu conţine nicio referire la creditele “restructurate” – în fapt, credite neperformante sunt rostogolite de bănci de ani buni de zile prin diverse acte adiţionale pe care debitorul ori nu le primeşte la semnat, ori le semnează fiind terorizat de spaima de a fi evacuat din casă; practica acestor “restructurări”, recunoscută chiar de dl Cinteză, este menită nu a uşura povara creditului, ci a evita constituirea de către bănci a provizioanelor şi scăderea gradului de solvabilitate raportat la BNR; cifra creditelor restante coafate ca restructurări ar trebui să fie foarte mare, din moment ce dl Cinteză ne-a spus acum 2-3 săptămâni că totalul restructurărilor din sistemul bancar este de 28 de mil lei;
– cifra nu conţine nicio referire la creditele considerate fără probleme întrucât debitorii sunt înregistraţi ca bun-platnici, desi există un mare număr de debitori care sunt, pur şi simplu, sufocaţi de rate care depăşesc veniturile lor lunare, întrucât aceste rate au fost umflate fie de prezenţa în contract a clauzelor abuzive, fie de riscul valutar trecut în întregime pe capul lor; sunt sute de oameni care îmi spun pe Facebook sau pe mail că, la venituri de 1500-2000 lei pe lună, achita băncii rate de 2000-2300 de lei, ceea ce îi face nu numai capitivi ai acestor credite, ci şi victime sigure ale unor executări silite în foarte scurt timp, întrucât ritmul acestor plăţi îi face să clacheze; aşadar, aceşti debitori sunt bun-platnici numai pentru că fac eforturi imense pentru a-şi plăti ratele; legea le este destinată în principal acestor oameni; ei trebuie să aibă, în sfârşit, un instrument eficace de negociere a reducerii acestei poveri insuportabile; practic, temerea mare a băncilor nu provine din numărul (dupa părerea mea, foarte mic, probabil sub 20 de mii) de debitori executaţi/executabili silit care îşi vor lăsa casa în “ograda” băncii pentru a scăpa de datorie, ci de numărul foarte mare al acestor “bun-platnici” care, de fapt, sunt nişte debitori-iobagi, captivi ai contractelor cu băncile.
În orice caz, statisticile BNR prezentate cu atâta obstinaţie în ultimele două săptămâni au doar două “capete” sau „paliere”: se vorbeşte de credite de până la 150.000 euro şi de credite între 150.000 euro şi 2 milioane. În primul interval, rata de credite restante este de 1,5%, conform declaraţiilor BNR; în cel de-al doilea interval, rata de credite restante este de 48%. De unde ştim că rata aceasta de restanţă este de 48% pentru creditele de 2 milioane? De unde ştim că doar “bogaţii” cu credite de 1-2 milioane au o asemenea rată de credite restante? De ce nu s-a făcut şi o statistică pe un al doilea palier, să zicem, între 150 de mii de euro şi 250 de mii de euro? Ce rată de restanţe este constatată aici? Dar în intervalul 150 de mii – 300 de mii euro?
Ce omite să ne spuna BNR este că, în anii 2007-2008, preţuri la apartamente şi case între 150 de mii şi 250 de mii euro nu erau deloc rarităţi şi, în orice caz, cel care cumpăra această casă cu un credit de 250 de mii de euro nu era (nu este) mai bogat cu o casă de 250 de mii de euro (probabil, mai puţin de 100 de mii de euro în prezent), ci era mai dator cu 250 de mii de euro!
Toată lumea „bună”, inclusiv auto-anunţatul nou secretar de stat la finanţe G. Biriş, se lamentează că legea dării în plată va afecta economia, dezvoltatorii imobiliari, constructorii, salariaţii acestora, bugetul de stat, iar dl Cinteză ne speria că cel puţin o bancă (plus încă trei, prin contaminare) ar putea falimenta; de fapt, ceea ce, în mod implicit, ne spune dl Cinteză este că banii din depozitele pe care le avem la acele bănci se vor confisca în procedura de „rezoluţie” bancară (lege care, de altfel, a fost votată şi promulgată de preşedintele Iohannis în timp record – 2 săptămâni; şi totuşi, nimeni nu a protestat faţă de o lege care ne ameninţă proprietăţile asupra banilor din depozite). Ai zice că ne paşte o adevărată apocalipsă bancară. Dar poate ar fi bine ca cineva să atragă atenţia autorităţilor că, dacă băncile delicvente şi recalcitrante ar reduce soldul datoriilor consumatorilor cu 25-30% şi ar restitui ceea ce au primit de la consumatori în ultimii 7 ani fără a fi datorat (sume evaluate de mine la 6000 de euro, în medie), oamenii ar întoarce aceşti bani în consum şi ar putea restarta economia, pe baze sănătoase. Gesturile succesive ale tandemului Volksbank – Banca Transilvania de reducere a soldului creditelor, de eliminare a unor clauze abuzive din contracte şi de restituire a unor plăţi nedatorate de genul celor încasate cu “titlu” de comision de risc demonstrează că această măsură nu este o simplă teorie sau dorinţă a mea, ci o realitate palpabilă, iar băncile pot scoate profit chiar şi din această reducere de povară şi din această restituire a unor plăţi nedatorate. Cu asemenea măsuri, consumul ar putea creşte natural, la fel şi invesţiile, fără a fi nevoie ca Statul sau consumatorii să se împrumute din nou, majorând “supra-expunerile” băncilor.
Soluţiile dlui Isărescu (“să majorăm impozitele, nu să le reducem, cum este prevăzut în Codul Fiscal, şi să reducem cheltuielile publice, inclusiv cele cu salariile și pensile, să exportăm mai mult și să ne reducem importurile”) sunt nu numai greşite, sunt şi cinice, mai ales că domnia sa este acolo unde este de 25 de ani. Iar dl Cinteză l-a depăşit în cinism pe şeful său etern: la întrebarea unui ziarist de ce nu sunt băncile de acord să primească de la debitorii ultra-îndatoraţi 30-40% din datorie, în timp ce aceeaşi datorie este vândută colectorilor de creanţe cu 2-5%, dl Cinteză a răspuns că în acest fel BNR “cultivă” responsabilitatea datornicilor şi evită hazardul moral. Adică, mai pe româneşte, în acest fel BNR se dovedeşte un bun gardian al închisorii datornicilor români. Iar în această închisoare este ţinut şi Statul român.
La un moment dat, prizionerii se vor revolta. Starea naturală a omului nu este aceea de înlănţuire, ci aceea de libertate. Oamenii strigă deja, ca pe vremea armatei obligatorii: Hai liberare! Ceea ce fac opozanţii legilor şi măsurilor administrative sau judiciare de uşurare a poverii datornicilor români seamănă cu gestul lui Lisimah, regele Traciei care, înfrânt în luptă de getul Dromihetes şi rămas fără o mare parte din armată, plus fiul său Agatocle, a luat marea la bătaie cu nuiaua. Cei care s-au lansat în această dezbatere sunt nişte farisei care sunt convinşi că vor putea alunga uraganul ameninţându-l că îl va altoi cu băţul pe spinare.
Autor: Gheorghe Piperea
Sursa: Cotidianul