Binomul este o unitate a două elemente diferite, separate prin semnele + și -. Este o unitate a contrariilor. În povestea de mai jos nu este vorba de acel binom la care vă gândiți (instantaneu și, poate, pe deplin justificat). Este vorba despre cuplul Salvator-Dușman. Dialectica salvatorului și a dușmanului este jocul simplist, de doi bani, care guvernează azi satul global, lumea globalizată a overlorzilor sistemului care-și țin captivi supușii prin frică, un joc care a fost ridicat la rangul de Joc Final. Salvatorul și dușmanul, deși sunt de valori (sau sarcini electrice) opuse, sunt inseparabili. Unul fără altul nu există.
Când un dușman este neutralizat, altul este creat și pus în loc, generând necesitatea unui salvator. Dușmanul este tot atât de important pentru joc cât este salvatorul. Cele două elemente nu numai că fac schimb de informații, dar și schimb de roluri între ele, fiind, relativ frecvent, interșanjabile, așa cum, în mod șocant și realist, ne explică George Orwell în scena „celor două minute de ură“ din „1984“.
Prin acumularea unor rele mai mici, răul se banalizează
Pentru o parte din spectatori, salvatorul este dușman, și invers. Cele două elemente contrarii comunică între ele și se condiționează reciproc. Mai mult, când un dușman este neutralizat, altul este edificat, întrucât, în lipsa unui dușman, nu poate exista un salvator. Dușmanul care se (re)inventează este dușmanul util, căci existența sa impune apariția (sau resuscitarea) unui salvator, iar „opera“ acestuia pretinde toți banii din lume, concentrând toată atenția în așa fel încât ceea ce se întâmplă în fundal să nu mai fie vizibil privitorului tabloului. În timp ce urmărim intens eroica bătălie a salvatorului contra dușmanului, overlorzii sistemului (puterea economică) își impun regulile și dictatul asupra puterii politice, care nu se mai exercită în numele poporului, ci întru propășirea materială a stăpânilor, în cel mai pur stil nazist sau comunist, fără ca vreun tehnocrat sau politruc al sistemului să aibă vreo tresărire morală (de altfel, ei sunt amorali, fiind primii dintre ultimii oameni).
Dacă există un rău suprem, un dușman ultim, toate resursele se concentrează pe neutralizarea lui. În acest efort, toate mijloacele de combatere a sa devin acceptabile, chiar dacă, în condiții normale, ar fi repudiate ca fiind rele și imorale de orice om rezonabil (dar nu și din perspectiva salvatorului și a fanilor săi, pentru care ar fi doar niște daune colaterale, niște rele mai mici, digerabile în doze infinitezimale). Prin acumularea mai multor astfel de rele mai mici, răul se banalizează, devenind suportabil, iar ceea ce este cel mai preocupant este că se întâmplă ca, pe nesimțite, lumea liberă și rațională să abandoneze conștient multe dintre principiile societății democratice.
Vinovăția prin iradiere
Deja, în limbajul tehnocrat și corporatist, drepturile omului au devenit luxuri teoretice. Ne-a spus-o verde în față anul trecut un fost ministru tehnocrat al justiției. Victimele neștiutoare ale acestui joc final devin, pe nesimțite, apărători ai salvatorului și ai întregului sistem care, după ce își construiește (repetitiv, de fiecare dată când „poporul“ începe să sesizeze farsa) un nou dușman, provoacă și gestionează toate aceste rele mici, dar costisitoare. Ca pe vremea Imperiului Roman și a mișcării evreiești mesianice, societatea prezentului este condusă prin frică, o emoție gregară cultivată endemic și ubicuu, ca o ciupercă malignă.
Ca să nu fiu prost înțeles: terorismul, comunismul, fascismul (din ce în ce mai frecventat de elitele europene) și alte tipuri antidemocratice de ideologie sunt rele în sine, s-ar putea spune, chiar răul suprem. Dar tot rele sunt și tratamentele inumane, torturile fizice sau psihice și judecățile scurte, mediatice, ale suspecților de serviciu ștampilați cu aceste stigmate și, mai ales, vinovăția prin iradiere, prin extinderea vinii unuia dintre membrii unui grup sau ai unei comunități la toți membrii acestora. (Notă: după recentul atac terorist de la Londra au fost reținuți și doi cetățeni români; dacă indivizii nu sunt rapid liberați, pe motiv de confuzie a autorităților, este o chestiune de ore până când se va crea echivalența emigrant român = complice al teroriștilor, în ciuda faptului că teroriștii au fost auziți țipând: „Asta e pentru Allah“). Doar că, în comparație cu răul suprem, cu Baal, Belzebuth sau Shaitan, toate acestea sunt rele micuțe, daune colaterale.
Așa că, la fel ca într-un joc dialectic al contrariilor, răul devine bine.
Dușmani și salvatori
Teoria ca teoria, dar să vedem, concret, cum ne omoară practica.
Când a fost neutralizat Bin Laden, a fost creat Daesh. Mă îndoiesc, sincer, că așa-numitul califat s-a autocreat pe ruinele „Primăverii arabe“, cum cinic a denumit-o Barack Obama.
Când Europa nu a mai putut explica de ce economia și societatea europeană sunt în declin continuu, în condițiile în care au tot fost salvate de la faliment (cu bani ai contribuabililor) bănci, concerne farmaceutice și megatraderi de resurse, în timp ce industria, agricultura, micile afaceri și simplii particulari au fost falimentați, a fost inventat un Putin artificial și o Rusie remilitarizată înspăimântătoare, deși Putin este doar un politruc kaghebist, iar Rusia este o economie în faliment.
Când Frau Merkel a chemat în Europa 800.000 de musulmani, pentru a avea forță de muncă ieftină și material genetic pentru remodelarea socio-culturală a „învechitului“ și demodatului cetățean european (care încă mai crede în democrație și libertate), au fost lăsați sa treacă și teroriștii în devenire, alimentați fiind, în furia lor, de zidurile, gardurile și carabinele menite a-i opri din migrație, iar acestea au fost construite și promovate ostentativ, ca și când cineva trebuia să înțeleagă odată că este nevoie de o resuscitare a sentimentelor antieuropene, în așa fel încât să apară și salvatorii. Acum, indivizi ca primarul Londrei ne spun că, dacă vrem să trăim în orașe mari, trebuie să acceptăm că am putea părăsi această lume direct de la concert sau de pe stadion împreună cu „martirul“ care își va aștepta în lumea de apoi toată eternitatea, ca idiotul, premiul constând în cele 72 de fecioare. Londra este împânzită de șase milioane de camere de supraveghere. Cu toate acestea, duminică au fost omorâți, din nou, mai mulți oameni, mai ales turiști. Tot cu camioneta, ca și acum trei săptămâni, în același loc, pe Podul Londrei. Salvatorii veghează (sau nu?) la „liniștea“ noastră.
Un surogat de dușman: coruptul
În lipsă de ceva mai înspăimântător, când nu se poate identifica un terorist, un comunist sau un bolșevic în calitate de dușman suprem, un bun înlocuitor este coruptul. Se folosește mai ales în țările emergente și în țările care au devenit membre UE în anii de după 2004.
În jocul denumit „lupta anticorupție“ care se derulează pe scena provinciei România, nu mai există obligația de a afla adevărul și nici grija pentru drepturile și libertățile omului. Există doar urgența de a prinde corupți, de a-i pune în cătușe și de a-i arăta astfel împodobiți la TV, plus necesitatea de a stigmatiza suspecții de corupție. Când vorbesc despre adevăr și despre aceste drepturi, nu, nu mă refer la inculpat, ci la voi, la voi toți, la cei care, chiar dacă nu știți, sunteți suspecți generici, cifre statistice cărora sistemul represiv le ascultă telefoanele, le monitorizează comunicările electronice, le urmărește postările de pe Facebook și le determină reacții care îi transformă din victime, reale sau potențiale, în apărători ai sistemului represiv. În „lupta“ anticorupție, în care sunt implicați și judecătorii (deși aceștia, imparțiali fiind, nu ar trebui să ducă nicio luptă, ci să spună dreptul, ca un arbitru, și nu ca un inchizitor), și ziariștii, și ONG-urile, și formatorii de opinie, contează scopul final al pedepsirii suspectului, dușmanul de lângă noi, dușmanul de serviciu, cel pe care îl puteți întruchipa oricare dintre voi, apărători și victime neștiutoare în lupta salvatorului.
O istorie bizară și oribilă
Dacă credeți că nu-i nicio problemă să fiți ascultați, monitorizați, urmăriți, interceptați, pentru că nu aveți nimic de ascuns, mai gândiți-vă.
Am urmărit recent, în direct, la o emisiune TV, o istorie bizară și oribilă prin consecințele sale, cu un judecător arestat căruia îi fuseseră ascultate convorbirile. Din dosar rezultă că omul avea frecvent relații extraconjugale (știu ce veți spune: dacă era nu numai corupt, ci și afemeiat, de ce ne‑ar interesa soarta lui? Mai gândiți-vă, căci, în mod normal și de regulă, societatea noastră îl felicită pe afemeiat, comportamentul respectivului fiind o modă a societății noastre, încurajată de apostolii corectitudinii politice și de ideologii tinerilor frumoși și liberi). Pentru a-l forța pe arestat la mărturisiri sau pentru a obține niște denunțuri contra sa, procurorul, într-o primă fază, o anunța pe soție că în dosar există proba trădării conjugale a arestatului, sau soț. Nu cred că vă imaginați universul concentraționar al celulei arestului, ca să vedeți grozăvia: în această stare, omul are nevoie de ancore, de repere pentru a nu‑și pierde capul. Familia este ultimul resort în aceste situații de graniță. Gestul procurorului de a întoarce familia împotriva arestatului este josnic din punct de vedere moral. Dar este și penal, fiind un act de represiune nedreaptă. Însă culmea tacticii criminalistice este atinsă când în joc este introdusă amanta, căruia i se spune că în dosar există dovezi din care ar rezulta că arestatul are și o a doua amantă, cu care le trădase și pe soție, și pe amanta nr. 1. Gestul este reclamat de inculpate atât la procurorul-șef al DNA, cât și la CSM, dar nu numai că procurorul respectiv nu este exclus din magistratură, dar este chiar avansat, pe un post de conducere la București! Metoda de pedepsire a suspectului folosită de așa-zisul procuror rămâne una acceptabilă, căci este menită a-l înfunda pe corupt, iar coruptul este înlocuitorul dușmanului absolut, ireductibil. Și, în acest caz, răul devine bine.
Autor: Gheorghe Piperea
Sursa: Cotidianul