GHEORGHE CIONOIU, inginer silvic român rezident în Germania: “Tăierile ilegale de pădure din România sunt opera unor firme care întreţin relaţii de esenţă mafiotă, cu administraţia silvică!”

Organizaţiile WWF România (Fondul Mon­dial pentru Natură), Greenpeace şi CARE atrag atenţia, prin activităţile lor, asupra unei “tragedii” moderne: dispariţia pădurilor seculare (virgine) din ţările dezvoltate. Până şi în ecoregiunea Dunăre-Carpaţi, ele reprezintă azi mai puţin de 0,3% din suprafaţa totală, ceea ce înseamnă că această zonă mai găzduieşte abia 350.000 de hectare de păduri se­culare, dintre care 250.000 au fost localizate în Ro­mânia şi aproximativ 100.000 în Bulgaria. Dar şi aceste păduri de legendă ale ţării noastre se confruntă cu ne­numărate presiuni, cauzate de faptul că ele nu sunt in­cluse într-un sistem de protecţie corespunzător. Cei ca­re şi-au dat seama, în ultimul ceas, de valoarea ines­tima­bilă a acestor păduri, sunt slovacii şi ucrainienii, nu românii. Cele două ţări au reuşit să înscrie peste 10.000 de hectare de păduri de fag, adică toată pădurea virgină pe care o mai au, în Patrimoniul UNESCO.

Nu am auzit ca vreo autoritate din România să deschidă discuţia pe această temă, deşi întreaga suprafaţă de păduri virgine de la noi ar merita să facă parte din patri­moniul mondial. S-a vorbit, anii trecuţi, de silvicultorul german care, la intrarea în magica pădure din Parcul Na­ţional Retezat, a îngenuncheat ca în biserică, afir­mând că aşa ceva nu există nicăieri pe pământ. Dar ce folos… O spunem cu durere: România nu este ţara pro­tecţiei, ci ţara jafului şi a distrugerilor generalizate de mediu, de resurse, de monumente, de istorie şi cultură. Gheorghe Cionoiu din Coburg, Germania, se numără printre specialiştii în silvicultură cărora le pasă de ceea ce se întâmplă cu pădurile din Carpaţi. Semnalul său de alarmă ar trebui să fie un îndemn la acţiune civică, pentru noi toţi.

“Nu a fost eliminat din sistem nici unul dintre vinovaţii de tăierile din Retezat”

– Anul trecut aţi declanşat un mare scandal me­diatic în România, în legătură cu tăierea arborilor din bazinul Râu Şes, din Parcul Naţional Retezat. Ce s-a mai întâmplat de atunci, domnule inginer?

– Scandalul distrugerii arboretelor din bazinul Râu Şes a fost muşamalizat. Deşi au fost distruse peste două sute de hectare de pădure şi deşi este evident că, pe lângă încălcarea flagrantă a amenajamentului, confir­ma­tă de o comisie independentă a Academiei Române şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, au fost sus­trase ilegal cantităţi impresionante de masă lem­noa­să, nu a fost eliminat din sistem nici unul dintre vino­vaţi. O consecinţă logică a acestei stări de fapt a fost continuarea, şi anul acesta, a seriei crimelor comise împotriva mediului, sub oblăduirea Administraţiei Par­cului Naţional Retezat, a ITRSV (Inspectoratul Teri­to­rial de Regim Silvic şi Vânătoare) şi a Gărzii de Mediu, care au tolerat lucrările barbare de exploatare executate în cuveta lacului de acumulare Gura Apei. Precizez că anul acesta am identificat şi alte cazuri evidente de mal­praxis silvic în ocoalele Oţelu Roşu şi Văliug, pre­cum şi în Munţii Făgăraş, în apropiere de ruina caba­nei Urlea.

– Ce lucrări au fost atât de barbare în “cuveta” la­cului Gura Apei?

– Cuveta lacului de acumulare este zona situată sub nivelul maxim la care ar putea ajunge apa, dacă lacul s-ar umple la capacitatea integrală. Conform normelor în vigoare, terenul din cuveta unui lac de acumulare este scos din fondul forestier şi nu ar trebui să fie aco­perit cu vegetaţie lemnoasă, întrucât este de regulă sub apă sau cel puţin inundabil. Problema lacului de acu­mu­lare Gura Apei constă în faptul că barajul (cel mai mare baraj cu miez de argilă din Europa) este supra­dimensionat. În urmă cu peste 30 ani, când s-au început lucrările, cuveta viitorului lac a fost defrişată, dar în­trucât lacul nu s-a umplut niciodată la cota maximă teo­retică, pădurea s-a regenerat foarte bine de-a lungul unei fâşii situate sub această cotă. Această fâşie de pă­dure, care conţinea o cantitate considerabilă de masă lem­noasă, a intrat în vizorul unor băieţi isteţi, care au de­cretat necesară defrişarea ei, cu ocazia lucrărilor de revizie executate anul acesta la baraj. Prin lucrările de ex­ploatare, care au avut ca scop declarat aşa-zisa ne­cesi­tate a redefrişării cuvetei lacului, a fost continuată anul acesta, în Parcul Naţional Retezat, seria crimelor comise împotriva mediului.

“Se întocmesc acte care atestă existenţa unor calamităţi imaginare, pentru a fi tăiate pădurile”

– Se taie ilegal şi în pădurile protejate de UE, prin pro­gramul NATURA 2000. Uneori se spune că este im­­plicată direct regia pădurilor. Cunoaşteţi astfel de si­­tua­ţii?

– Da. În Parcul Naţional Retezat, în arboretele din bazinul Râu Şes; în Parcul Natural Munţii Ţarcu (ba­zinul Scorilei şi în bazinul Şuculeţului); în Făgăraş, aproape de Colţii Brezei. Subliniez însă că acordarea sta­tutului de sit NATURA 2000 unor arborete nu pre­su­pune interzicerea oricărui tip de tăiere. Pe terenuri cu pantă de peste 35%, se impune respectarea unor re­stric­ţii de tăiere mai stricte, şi grav este că şi acestea sunt adesea flagrant încălcate. În multe rezervaţii se ex­ploatează în mod criminal lemn, pentru că Romsilva şi Ministerul Mediului aprobă tăieri de produse pseu­doaccidentale – se întocmesc acte care atestă existenţa unor calamităţi imaginare pentru a fi tăiate pădurile, caz documentat de inginerul Frank Walter în ocolul silvic Rusca Montană. Un alt caz, din seria Natura 2000, s-a petrecut lângă Ploieşti, la rezervaţia Surlari. Romsilva a permis defrişarea pentru a face loc auto­străzii A3, dar n-a vegheat la respectarea legii, obli­gând compania de drumuri să replanteze o suprafaţă similară celei defrişate. Asta, pentru că regiei pădurilor nu-i prea pasă de investiţii. Avea dreptate venerabilul silvicultor Frank Walter când spunea: “Romsilva nu mai cultivă pădurea. Vinde doar buşteni, pentru că are doar plan de venituri, nu şi plan de cheltuieli”.

“Marile concerne internaţionale jefuiesc pădurile României în stil mare, dar cu o bază legală intangibilă”

– Ce firme domină piaţa românească a tăierilor de pădure?

– Firme care întreţin relaţii de esenţă mafiotă cu administraţia silvică. Crima ecologică de proporţii, dovedită în bazinul Râu Şes, în urma căreia nimeni nu a fost tras la răspundere, confirmă pe deplin această afirmaţie. De regulă, licitaţiile pentru parchetele ce urmează să fie exploatate se desfăşoară conform principiului “concursul se dă joi, dar postul e ocupat de marţi”. În opinia mea, este eronat să se afirme că mari con­cerne internaţionale – de exemplu Schweighofer – ar fi principalele vinovate pentru tăierile ilegale din Ro­mâ­nia. Nu cred că asemenea concerne riscă să cum­pere lemn furat. Asta nu înseamnă însă deloc că aces­tea ar milita pentru conservarea pădurilor României, ci dimpotrivă, pentru jefuirea lor în stil mare, dar cu o bază legală intangibilă. Prin lobby făcut pe lângă po­liticieni, reprezentanţi ai învăţământului superior şi repre­zentanţi ai administraţiei silvice, se încearcă im­punerea scăderii drastice a vârstei exploatabilităţii (vârs­­ta la care se consideră că un arboret poate fi re­col­tat, pentru a asigura atât un randament economic, cât şi o funcţie de protecţie a mediului optime). Adică, de ce să se permită tăierile arborilor doar când ajung la vârsta de 110-120 de ani, şi nu mai devreme, la vârsta de 70-80 de ani? “Măi, românilor, nu mai fiţi atât de con­ser­vatori, daţi-vă pe brazdă, intraţi în… Europa!”. Acest pericol trebuie conştientizat de mass-media şi opinia publică.

“Asistăm la o pervertire a silviculturii româneşti, cu urmări catastrofale în timp”

– Ar putea juca UE vreun rol în oprirea acestei crime?

– Ar putea, doar dacă se va reuşi mediatizarea unor cazuri concrete şi evidente de corupţie, muşamalizate de autorităţile din România – cazuri de felul celui din bazinul Râu Şes. Pentru ca astfel de cazuri să poată fi depistate, demonstrate şi mediatizate, este nevoie de silvicultori oneşti, de reprezentanţi corecţi ai societăţii civile şi de jurnalişti care respectă deontologia profe­sională. Aproape fără excepţie, reprezentanţii adminis­traţiei silvice nu îndrăznesc să comenteze abuzurile care îi nemulţumesc şi pe mulţi dintre ei, din cauza fricii justificate că vor fi persecutaţi dacă vor încălca le­gea tăcerii. De aceea, asistăm la o pervertire a sil­vi­cul­turii româneşti, cu urmări catastrofale în timp.

– S-au înfiinţat şi în România multe ocoale silvice private. Cum funcţionează în Germania aceste enti­tăţi de protecţie şi exploatare legală a pădurii?

– În Germania, există şi ocoale de stat şi ocoale silvice private. În Bavaria, conform legii, pentru a asi­gura buna gospodărire a trupurilor de pădure, ocoalele silvice de stat gospodăresc pădurile aflate în proprie­tatea statului, dar şi suprafeţele de pădure deţinute de micii proprietari cu care sunt încheiate contracte de aren­dă. În România, clasa politică nu a binevoit să pro­pună o lege similară. Astfel, a fost dată prima lovitură pă­durii româneşti, dar totodată şi majorităţii micilor pro­prietari, cărora li s-a reconstituit dreptul de proprie­tate, la început numai pentru suprafeţe de pădure de maximum un hectar. Pădurile aşa-zis retrocedate nu au mai fost păzite de ocoalele silvice, fiind astfel jefuite de reprezentanţii mafiilor locale, uneori cu, dar de cele mai multe ori fără acordul sau ştiinţa proprietarului. Cam la fel s-a întâmplat ulterior, după intrarea în vi­goare a noii legi, care le-a acordat foştilor proprietari sau urmaşilor acestora dreptul de a revendica integral pădurile. Nu numai că nici un ocol de stat nu a propus cetăţenilor reîmproprietăriţi întocmirea unui contract de arendă, dar adesea, ocolul a refuzat şi încheierea unui contract de pază cu proprietarii, invocând scuza că limitele proprietăţii nu ar fi clar stabilite. Între timp, hoţii, care sunt mână în mână cu personalul ocolului şi ştiu foarte bine care sunt suprafeţele de pădure nepă­zite, jefuiesc nestingheriţi. Vorbind de ocol silvic privat şi ocol silvic de stat, convingerea mea este că nu există aprioric nici o deosebire în ceea ce priveşte modul în care acestea trebuie să îşi îndeplinească atribuţiunile de serviciu. Acelaşi rol de control ar trebui să îl înde­pli­nească şi organele Ministerului Mediului, abilitate să supravegheze atât situaţia din pădurile aflate în pro­prietatea statului, cât şi în proprietate privată (ITRSV, Garda de Mediu). Din păcate, se vede că în România atât cei datori să apere proprietatea statului (reprezen­tanţi ai regiei pădurilor, ministerului mediului, poliţiei, procuraturii, DNA, SRI etc.), cât şi proprietarii privaţi nu vor de regulă să vadă jaful practicat în pădure şi nici distrugerile şi, implicit, pagubele imense cauzate în consecinţă.

“Mă tem că, deşi câinii latră, caravana distrugerii îşi va mai continua drumul”

– Chiar în aceste zile, pe râurile munţilor Făgă­raş se construiesc microhidrocentrale care distrug me­diul, peisajul, fauna şi flora. Cum vedeţi, ca silvi­cultor, această nouă formă de… luptă marxistă cu na­tura?

– Convingerea mea fermă este că ar trebui categoric interzisă construirea unor astfel de microhidrocentrale, pe parcursul unor cursuri de apă încadrate în situri NATURA 2000! Cele deja construite, în mod evident abu­ziv, ar trebui desfiinţate. Consider că atât benefi­cia­rii, cât şi constructorii şi reprezentanţii Ministerului Mediului, care au tolerat construirea acestora, ar trebui sancţionaţi penal. Dar pentru că în România respectul faţă de lege este de regulă o lozincă goală de conţinut, mă tem că, deşi câinii latră, caravana distrugerii îşi va mai continua drumul şi prin alte albii ale râurilor de munte.

– De unde avem noi, românii, darul de a distruge sau înstrăina toate resursele pământului şi sub­pă­mân­­tului?

– Acest dar este consecinţa directă a crizei valorilor şi a dispreţului faţă de adevăr în societatea românească.

A consemnat: Ion Longin Popescu

Sursa: Formula As