„Mă îndoiesc că SUA cred cu adevărat că ordinea mondială ar fi una sănătoasă dacă Rusia și China vor umple golurile lăsate de America și dacă Rusia și China vor avea mână liberă să domine sferele de influență pe care și le definesc. Acesta ar fi sfârșitul ordinii noastre mondiale liberale.“
Este una dintre cele mai puternice îngrijorări ale germanilor, exprimată de ministrul de Finanțe, Wolfgang Schaeuble, pe 20 iunie, la Academia Americană din Berlin. Schaeuble a primit atunci premiul „Henry Kissinger“ al Academiei, iar în audiență se afla și fostul secretar de stat al SUA. Declarația lui Schaeuble vine după constatarea gravă a Angelei Merkel că vremurile în care Europa puteau conta pe SUA au trecut și pot fi un avertisment pentru Washington înaintea summit-ului G20 de la Hamburg (7 iulie), acolo unde este programată prima întâlnire dintre președinții Trump și Putin.
Trump se joacă cu Europa
Veteranul Schaeuble transmite un avertisment Statelor Unite, consideră presa conservatoare de peste Atlantic, în viziunea căreia actuala politică a lui Donald Trump va împinge Germania către crearea unei superputeri. Președintele Donald Trump a adoptat o linie diferită față de Germania în comparație cu predecesorii săi, care au încercat să colaboreze îndeaproape cu aliații vest-europeni din NATO. Trump le cere ultimativ europenilor contribuții mai mari pentru apărare, avertizează Germania să nu mai inunde piața americană cu produsele sale și retrage sprijinul european pentru proiecte europene în care Berlinul a investit mult din punct de vedere diplomatic și financiar (lupta împotriva schimbărilor climatice).
„Modul în care țările din Europa Centrală și de Est privesc lumea este mult mai apropiat de modul în care o fac SUA, spre deosebire de aliații tradiționali din Vestul Europei“ – general James L. Jones, Atlantic Council
„Lidera lumii libere“ susține Gazpromul
Replica germană transpare din inițiativa creării unei Europe a Apărării (un comandament comun la Bruxelles; fonduri comune europene pentru investiții în cercetare militară și armament, implicit o concurență mai mare pentru companiile americane de profil; misiuni pentru trupele europene desfășurate independent de NATO). Apoi, Germania nu renunță la politica mercantilă cu China, principala putere economică rivală a SUA, și ripostează tot mai agresiv la mișcările tactice ale Washingtonului. Este cazul avertismentului recent al Ministerului german al Economiei, cum că Berlinul va adopta „contramăsuri“ în cazul în care anunțatele sancțiuni americane împotriva Rusiei vor lovi în proiectul energetic ruso-german Nord Stream II, un gazoduct care ocolește Polonia și aspru criticat de Varșovia.
Poate părea paradoxal că o administrație Trump acuzată de legături cu băncile și serviciile secrete ruse adoptă o linie dură în raport cu Moscova, în timp ce Germania, unde cancelarul Merkel a fost învestită de fostul președinte Barack Obama cu titlul de „lideră a lumii libere“ în epoca Trump, apără un proiect care ar menține dependența Europei de gazele din Rusia. Însă istoria ne demonstrează încă o dată că se repeta.
Ambițiile hegemonice ale Poloniei
Mișcările strategice din Europa acestor zile se aseamănă mult cu cele de la începutul perioadei interbelice – o goană după alianțe regionale și după obținerea sprijinului celor puternici. În anii 1920, atunci când România se alia cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Turcia, Grecia în Mica Înțelegere, respectiv Înțelegerea Balcanică, Polonia venea cu un proiect mai ambițios – Intermarium, o alianță cuprinzând țările central și est-europene de la Marea Baltică, Marea Neagră și până la Adriatica, cu scopul de a contracara amenințarea sovietică și hegemonia germană. Acest proiect al generalului Jozef Pilsudski, bazat pe mitul medieval al hegemoniei polono-lituaniene de la Marea Baltică până la Marea Neagră, a fost zădărnicit de războiul dintre Polonia și naționaliștii ucraineni, pe de-o parte, și Rusia Sovietică și Ucraina Sovietică pe de alta parte. Polonia și-a îndreptat apoi atenția către o alianță cu țările balcanice, concretizată doar cu România.
România are nevoie de un nou Titulescu
Acum, la aproape un secol, Polonia resuscitează conceptul Intermarium, sub forma „Inițiativei celor Trei Mări“ (creată în 2016, ca o „platforma informală“ de sprijin pentru proiectele strategice ale țărilor membre), din care să facă parte 12 state cuprinse între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică. Aici intervine lovitura lui Donald Trump împotriva Angelei Merkel: Administrația SUA sprijină acest proiect și, drept dovadă, înainte de a participa la amintitul Summit G20 din Germania, Donald Trump va participa la întâlnirea de la Wroclaw a liderilor statelor care vor să renască acest proiect interbelic. Analiști americani apropiați de serviciile de informații și de armata SUA, precum George Friedman, au susținut deseori că este necesar sprijinul american pentru acest proiect care contracarează Rusia și Germania și că este o inițiativă în care Polonia și România (țări care au cele mai puternice armate și asigură flancul estic al NATO) trebuie să aibă rolul principal. Prin urmare, nu este întâmplător că Donald Trump a refuzat să-și asigure aliații europeni că va respecta clauza apărării colective din Tratatul NATO de față cu Angela Merkel, Emmanuel Macron sau Recep Tayyip Erdogan (la summitul NATO de la Bruxelles), dar a făcut-o la Casa Albă, în prezența președintelui României. În acest context, vizita lui Trump în Polonia din luna iulie nu va face decât să transmită un nou mesaj neplăcut Berlinului. Pentru guvernul de la Berlin, susținerea americană pentru „Inițiativa celor Trei Mări“ nu este o veste bună, căci tradiția „Intermarium“ este contracararea hegemoniei germane. Rămâne însă întrebarea privind atitudinea Rusiei. Propaganda rusă critică acest proiect drept unul alimentat de ambițiile hegemonice și antiruse ale Poloniei, mai cu seamă că în ecuația strategică este implicată Ucraina, ca și în 1919-1921.
Europa Veche contra Noii Europe
„Donald Trump se joacă cu Europa“, scrie iritat cotidianul german Tagespiegel, susținând că SUA doresc să împartă Europa în „vechi“ (Vestul) și „noi“ (România, Polonia), exact așa cum a făcut-o și administrația George W. Bush atunci când țările vest-europene au refuzat să se alăture invaziei americane în Irak. Atunci, șeful Pentagonului, Donald Rumsfeld, spunea că „noua Europă“ este de partea SUA, nu și „Europa veche“. Trump speculează tensiunile interne din UE și susține guvernul eurosceptic de la Varșovia, mai scrie Tagespiegel, atrăgând atenția asupra mesajului foarte important pe care îl va da participarea lui Trump la reuniunea liderilor „Celor Trei Mări“ de la Wroclaw, exact la frontiera polono-germană.
„Lupta Europei cu Rusia poate să nu se ducă doar în țările baltice, ci și în Marea Neagră, unde va implica România“, Robert D. Kaplan, În umbra Europei
Pârghiile germane de influență
Regimul conservator din Polonia, condus de Jaroslaw Kaczynski, a investit mult în acest nou proiect „Intermarium“, prin concretizarea căruia vrea să sărbătorească centenarul renașterii naționale. Germania are însă la îndemână instrumentele de coerciție oferite de UE (recent a fost inițiată procedura de infringement împotriva Poloniei, Ungariei și Cehiei pentru neacceptarea cotelor de imigranți și, teoretic, se poate ajunge la suspendarea acestor state din Consiliul UE). Însă mult mai bine pot fi instrumentalizate luptele politice interne: tabăra liberală de la Varșovia este mai înclinată către UE dominată de Germania, iar acesta este fondul pe care în Polonia se dezvoltă mișcări civice și au loc proteste care, în decembrie 2016, au dus chiar la ocuparea Parlamentului.
Spre deosebire de Polonia, România nu a ales în mod limpede taberele în această dispută strategică. Constrânsă de motorul franco-german al UE, pusă deseori la colț din cauza corupției, lipsită de o industrie asemănătoare cu cea a Poloniei și cu un PIB de circa trei ori mai redus, România nu mai poate emite pretenții de lider regional și rămâne cuminte și predictibilă în interiorul parteneriatelor strategice cu Varșovia și SUA.
Când Rusia și Germania își dau mâna peste Europa
Imediat după Primul Război Mondial, partea noastră de lume fierbea: granițele fuseseră retrasate, Ucraina era scindată între Vest și Est, Polonia a purtat războaie atât cu Ucraina, cât și cu Rusia Sovietică pentru controlul asupra regiunii Lvov, România purta un război cu Ungaria Sovietică, Turcia se desprindea de otomanism și se redefinea ca națiune. Rusia, aflată în război civil, nu a asigurat un arbitraj decisiv, nici Germania slăbită de război.
Acum, după o suta de ani, Ucraina este din nou ruptă între Est și Vest, Polonia nutrește ambiții regionale asemănătoare, Turcia revine la otomanism sub președintele Erdogan. Acum însă, Rusia este puternică, Germania domină Uniunea Europeană prin tandemul renăscut cu Franța președintelui Emmanuel Macron. Este o situație asemănătoare cu cea din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, când Germania nazistă și URSS își dădeau mâna peste Europa Centrală și de Est. Atunci, singura expresie a alianței polono‑române a fost ajutorul dat de România pentru evacuarea unei părți din tezaurul de la Varșovia, iar de proiectul generalului Pilsudski s-a ales praful. Însă acum acest proiect pare să fie sprijinit de cea mai mare putere mondială.
Prima întâlnire dintre Vladimir Putin și Donald Trump (la Hamburg) poate indica primele evoluții pe acest nou front est-european, cu o retrasare a sferelor de influență și a aliniamentelor unui nou război rece, dar și un război între „ordinea liberală mondială„ a Germaniei și cea a Statelor Unite.
Autor: Calin Marchievici
Sursa: Cotidianul