Finanţarea clientelară a partidelor politice este una dintre cele mai periculoase frâne în calea dezvoltării economiei.
După cum ne spune Monitorul Oficial, o serie întreagă de companii şi persoane particulare au investit sume substanţiale în campania electorală a marilor partide, ediţia 2009. Monitorul Oficial spune, evident, varianta oficială, dar sponsorul Robert Negoiţă declară că a dus la PSD bani cash; ne putem gândi, aşadar, că e posibil să nu fi numărat bine cei 320.000 de lei declaraţi… Şi poate că la fel ca deputatul Robert Negoiţă mai sunt şi alţii.
Peste tot în lumea civilizată, politicienii, membrii şi simpatizanţii „dau bani la partid”. Dar, în timp ce în sistemele pluraliste consolidate politicienii primesc funcţii şi/sau perspective de ascensiune politică, iar membrii şi simpatizaţii au şansa de a vedea aplicată seria de politici publice pentru care au votat, în România răsplata victoriei în alegeri nu are nici o legătură cu ce şi-au dorit alegătorii partidului x sau y, care a devenit de guvernământ. În România, răsplata victoriei în alegeri se referă exclusiv la politicieni şi la contracte mari pentru clienţii lor.
Problema, cu efecte profunde, ţine de captivitatea politică în care se zbat toate instituţiile-arbitru ale statului. Dacă Fiscul, Curtea de Conturi sau aşa-numita Autoritate Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice ar funcţiona exigent şi imparţial de la o legislatură la alta, cu siguranţă că mulţimea de contracte cu statul acordate fără licitaţie s-ar rări simţitor. Dacă toate aceste instituţii ar fi mai atente, de pildă, la straniile coincidenţe ce l-au adus în postura de rege al patinoarelor de plastic pe consilierul PDL Gabriel Silaghyi, câştigător de contracte de circa 70 milioane de euro în nouă luni, cu siguranţă că statul ar fi obţinut, în toate oraşele implicate, preţuri mai bune. Dacă Fiscul, Curtea de Conturi, Agenţia pentru Achiziţii Publice şi ceilalţi şi-ar îndeplini an de an misiunea, ar fi mai puţin probabil ca aceia care au cotizat în sezonul de toamnă la partid să obţină acum contracte mari, fără efort, păguboase sau cel puţin discutabile pentru stat. Ar fi mai puţin probabil ca firma Transilvania Construcţii SA să obţină de la Primăria Cluj un contract de aproape 2.000.000 de lei, prin negociere şi fără anunţ de participare, sau un altul, de la Spitalul Judeţean de Urgenţă, în aceleaşi condiţii ceţoase. Ar fi mai puţin probabil ca o firmă precum GreenBan Tehnologie SRL să obţină fără licitaţie un contract cu NuclearElectrica, după cum Restaco SRL ar fi trebuit să vină cu o ofertă mai bună ca să câştige contractul CJ Botoşani pentru restaurarea Bisericii Sf. Nicolae din Dorohoi. Ar fi mai puţin probabil ca Lukoil să câştige, ca unic furnizor, 31 de contracte de peste 34 milioane de lei (calculul aparţine NewsIn) cu diverse instituţii şi companii de stat, de la Romsilva şi Ministerul de Finanţe la Primăria Sectorului 3, după ce a avut inspiraţia să sponsorizeze PDL, şi nu alt partid, cu 429.750 de lei în campania electorală.
În cazul în care instituţiile ar funcţiona, competiţia reală şi-ar face simţită prezenţa în economie, autorităţilor le-ar rămâne bani pentru mai multe proiecte folositoare comunităţilor locale, managerii companiilor private s-ar putea baza mai degrabă pe adevăraţi profesionişti decât pe semidocţi unşi cu toate alifiile, utili pentru că sunt în stare „să se descurce” în vasta încrengătură de pile de nivel judeţean sau naţional şi pentru că dovedesc reale calităţi de prestidigitatori în mânuirea plicurilor. Deschiderea către profesionalizare a companiilor ar putea apoi face minuni. Profesioniştii atrag profesionişti, iar profesioniştii creează locuri de muncă productive.
Dar lăcomia, incompetenţa şi frica patologică de ziua de mâine îi fac pe decidenţii politici să amâne mereu şi mereu momentul în care vor da semnalul depolitizării instituţiilor-arbitru de care am amintit. În marele său avânt, Mircea Geoană declara, în octombrie 2008, că dacă PSD va ajunge la guvernare nu va permite politizarea funcţiilor mai mult decât până la nivelul 3 sau 4 al administraţiei. Guvernarea PDL-PSD care a urmat a desfiinţat însă chiar şi ceea ce se construise în materie la presiunea Uniunii Europene, iar plecarea PSD de la Palatul Victoria a dat apoi startul expansiunii fără limite a PDL. Traian Băsescu le-a recomandat partidelor, o dată cu reinstalarea Guvernului Boc, să negocieze depolitizarea instituţiei şi a administraţiei. Tardivă şi nerealistă iniţiativă, adresată unor adversari din rândul cărora smulgi în fiecare zi câte un parlamentar sau un reprezentant local.
Necazul este că, până când partidele nu vor renunţa să hăituiască firmele private în campanie, economia românească nu va avea o temelie stabilă. O să fim săraci o sută de ani de-acum încolo. Contractele cu statul, aşa uriaşe cum sunt unele dintre ele, sunt nimic faţă de potenţialul uriaş al creierelor libere să gândească afaceri adevărate. Să nu ne furăm singuri căciula. Găina cu ouă de aur nu este bugetul de stat. Găina cu ouă de aur sunt mintea şi munca românilor, blocate încă de sistemul politic.
ELENA VIJULIE
sursa: romanialibera.ro