M-am săturat să tot îi aud pe unii şi pe alţii propovăduind ideea “funcţionarului public perfect” pe care trebuie să îl găsim, să îl punem în fruntea noastră şi să îi dăm putere totală în a decide cu privire la noi, la viitorul nostru şi la averea noastră. Privesc cu tot mai multă detaşare la bătălia politică inutilă din jurul meu în care “socialiştii” clamează că sunt mai buni decât “socialiştii” şi că, dacă îi schimbăm pe cei de la putere (care cheltuiesc banii noştri pentru un număr mai mic de beneficiari – cei cu carnet de partid vizat la zi) cu cei din opoziţie (care vor să cheltuiască tot banii noştri probabil pentru un număr ceva mai mare de beneficiari, cu sau fără carnet de partid), ne va fi cu siguranţă mai bine.
În fond, toată această luptă “ideologică” stupidă, prin care socialismul “de dreapta” înlocuieşte socialismul “de stânga” şi invers, are la bază credinţa că există totuşi un “funcţionar public perfect” pe care încă nu l-am găsit şi nu l-am promovat suficient nici în societate şi nici pe linie de partid. Iluzia funcţionarului public perfect în care cred toţi socialiştii care aleg cariera politică pleacă de la moralitatea, independenţa, integritatea şi obiectivitatea fiinţei umane. La toate acestea se adaugă şi omniscienţa pe care ar trebui să o aibă un astfel de funcţionar. Aşa ceva însă nu există. În realitate, fiinţa umană aleasă într-o “funcţie de demnitate publică” este imperfectă, este plină de păcate, este subiectivă, discriminează, nu poate fi independentă de o tabără sau alta, nu poate arbitra fără să se implice, nu poate să nu se gândească la cei apropiaţi (sau la sine) mai puţin decât la cei străini. Omul este o fiinţă egoistă pentru care “binele general”, “interesul public” şi alte astfel de sloganuri pe care se bazează politicile publice promovate de socialiştii îngrijoraţi aparent de soarta altora mai mult decât propria soartă, nu contează mai mult decât negrul sub unghie.
Ideea de funcţionar public a plecat din Prusia secolului al XIX-lea, fiind considerată iniţial o “muncă” neremunerată şi o onoare pentru cel care o presta. De la inventarea conceptului de “reprezentant al comunităţii” până la cea a birocratului din zilele noastre s-a schimbat radical totul. Funcţionarul public actual nu mai are demult o simplă funcţie de reprezentare a comunităţii. Intră în casele noastre şi pe proprietăţile noastre cu forţa având în spate o legislaţie pe care ani de-a rândul s-a chinuit să ne convingă să o acceptăm ca pe un “bine necesar şi util” în faţa ticăloşiei lumii reale. Acest funcţionar public actual ne jecmăneşte cu forţa buzunarele noastre având pretenţia că o face pentru a îmbunătăţi societatea în care trăim, reclamă o bună parte din prada sa şi din resturile care rămân purcede la a face binele promis.
Mi se pare că funcţionarul public care se apropie cel mai mult de funcţionarul perfect este cel care îşi riscă viaţa cu adevărat pentru semenii săi (sacrificiul suprem ca un criteriu de performanţă este bun pentru a face o evaluare în acest caz). Singurul exemplu în acest sens pe care l-am putut găsi este pilotul de pe avioanele companiilor publice de transport aerian. O simplă încercare de a păcăli pasagerii cu privire la pretinse calităţi ale sale de pilot se vor solda automat cu moartea sa, alături de cei pe care îi transportă. Din păcate astfel de cazuri există prea puţine în lumea în care trăim. Pe aceeaşi poziţie se află şi acele persoane care se sacrifică pentru a salva alte persoane, dar aici nu este vorba neapărat de o acţiune premeditată. Nici medicul, nici profesorul, nici judecătorul, nici poliţistul sau birocratul de la biroul de impozite şi taxe nu se apropie de pericolul suprem care ghidează acţiunile pilotului avioanelor de pasageri. Nici măcar soldatul din Afganistan, care se expune inutil morţii pentru nişte bani şi care încasează un glonţ în cap recitând stupid în nişte idealuri cretine bazate pe “dragostea de patrie”, “democraţie”, “pace”, este departe de funcţionarul public perfect. Ce să mai vorbesc de politicieni sau guvernanţi. Toţi aceşti funcţionari publici ne mint şi ne păcălesc cu calităţile lor şi cu protecţia pe care ne-o promit. Ne mint cu grija lor disimulată pentru confortul şi bunăstarea noastră. Fac acest lucru pentru că dacă greşesc nu păţesc mare lucru. Schimbarea lor între ei nu va fi niciodată soluţia la sărăcia şi problemele noastre. Nici un politician nu va muri dacă nu va reuşi să ne scoată din criză. Ba chiar se îmbogăţeşte masiv pe seama credulităţii noastre în “capacităţile” sale de a ne duce la o destinaţie bună.
Acest lucru refuză să îl înţeleagă socialiştii (atât cei de stânga cât şi cei de dreapta): piaţa liberă este singura care are puterea să facă dintr-un “funcţionar” iresponsabil unul responsabil. Dacă un “funcţionar” pe piaţa liberă greşeşte va avea o soartă similară cu a pilotului de avioane (va fi eliminat rapid din joc cu efecte nefaste asupra sa). Piaţa liberă transformă în piloţi de avioane pe toţi cei care iau decizii pentru alţii. Piaţa liberă remunerează înzecit pe piloţii buni şi îi concediază pe piloţii răi. Piaţa liberă responsabilizează înzecit acţiunea umană şi adaugă valoare autentică sistemelor care cred în puterea ei.
sursa: cristianpaun.finantare.ro