Ostilitatea Angelei Merkel faţă de un pachet de întrajutorare oferit Greciei de către eurozonă face parte dintr-o atitudine mai generală, recentă, a Germaniei. Indiferent dacă este vorba despre economie sau despre afaceri externe, cancelarul german vorbeşte pentru o naţiune care s-a întors spre sine însăşi, una care şi-a reevaluat şi şi-a redus din obligaţiile faţă de Europa.
Criza din eurozonă nu a făcut decât să cristalizeze lucrurile. Cheltuielile în exces ale Atenei s-au transformat într-o ameninţare serioasă la adresa integrării europene. Cu o zi în urmă, preşedintele Comisiei Europene (CE), Jose Manuel Barroso, şi-a exprimat convingerea că Angela Merkel va sprijini un ajutor acordat Greciei, pentru că, după cum observa şeful executivului european, Merkel este o susţinătoare convinsă a proiectului european.
Şi cu toate acestea, mesajul de la Berlin a fost în cel mai bun caz echivoc. Merkel a insistat pe implicarea Fondului Monetar Internaţional ca preţ pentru ajutorul oferit Atenei. Până la urmă, Germania a făcut clar faptul că nu va permite ca eforturile de stabilizare a euro să compromită devotamentul său pentru disciplina fiscală.
Coliziunea dintre Germania şi partenerii săi trece dincolo de disputa privind responsabilităţile naţiunilor care înregistrează surplusuri sau deficite comerciale, afectând acut alianţa franco-germană, odată motorul vital al integrării europene. Preşedintele francez Nicolas Sarkozy îşi imaginează încă Uniunea Europeană (UE) ca actor global. Merkel vrea în schimb o viaţă discretă.
Noua Germanie are o viziunea mai îngustă – unii ar spune mai egoistă – asupra intereselor sale, căreia îi lipseşte sentimentul de vină ce a modelat generaţia de după război. Berlinul nu mai doreşte să plătească pentru ambiţiile grandioase ale celorlalţi. În locul unei politici robuste europene faţă de Rusia premierului Vladimir Putin, Germania îşi doreşte propria sa relaţie netulburată cu Moscova.
Prin urmare, politica energetică comună dorită de vecinii săi central şi est-europeni pare să ameninţe aranjamentele bilaterale ale Germaniei cu Rusia. Din acelaşi motiv, UE – şi NATO – trebuie să înainteze încet în ceea ce priveşe acceptarea de noi membri din spaţiul fost sovietic. În ceea ce priveşte Turcia, aceasta trebuie să aştepte pentru totdeauna statutul de membru al UE promis de mult timp.
Berlinul pasiv stă mulţumit sub umbrela de securitate americană, dar vrea să scape de armele nucleare americane de pe teritoriul său. Germania s-a supus trimiterii de trupe în Afganistan, dar doar sub condiţii calculate să demonstreze că misiunea era o excepţie nerepetabilă. Între timp, o altă Germanie, mai decisă, insistă că regulile eurozonei nu pot pune pe prim plan interesele comune în detrimentul celui naţional.
Până la urmă, solidaritatea cu aliaţii şi ci vecinii ocupă acum un loc secundar în conştiinţa publicului german. Unii vor spune: şi de ce nu? De ce ar trebui să joace Berlinul rolul altruistului? Nu putem să ne aşteptăm ca germanii să plătească compensaţii pentru totdeauna. Nimeni nu le-a cerut lui Sarkozy sau lui Gordon Brown să pună în prim plan interesul european în detrimentul celui naţional.
Potrivit FT, ceea ce se întâmplă este doar o schimbare inevitabilă. Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a reprezentat doar o excepţie. Germania este acum o ţară “normală”. Dacă, de exemplu, optează pentru un viitor ca “Elveţia Mare”, de ce ar trebui să se plângă restul Europei?
Pentru cei atenţi la istorie pare ciudat să acuzi Germania pentru lipsa sa de ambiţie. Şi-ar dori cu adevărat partenerii săi ca cea mai puternică naţiune de pe continent să îşi manifeste puterea în jur? Nu pentru a contracara acest lucru au creat părinţii fondatori Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului?
S-a scris mult despre ce tip de Europă va răsări din prezenta eră de schimbări geopolitice tumultoase. Întrebarea prioritară este însă: ce tip de Germanie va apărea?
sursa: romanialibera.ro