Peste toate, de atâtea ori i-am văzut înfrăţiţi după scrutin pe cei care se spurcau în campania electorală. Ultimul episod de acest gen l-am văzut la depunerea jurământului noului ministru de Justiţie în care laolaltă şeful Camerei, reprezentanţi ai Guvernului şi consilieri ai Preşedinţiei realmente plesneau de bine, într-o voioşie contrastantă cu tensiunea politică din anul 2012. După ce unii au spus că la Cotroceni este un drac ce distruge România, iar ceilalţi demascau atentatori la adresa democraţiei, conjuraţi întru lovituri de stat, vedem că din 2013 lucrurile par a se mai fi schimbat. Nu ne-ar mira ca laolaltă Somnorilă, Mickey Mouse, pisici şi alte personaje de basm, înfrăţite cu dracul chior, să treacă în care alegorice peste o nouă punte a sordidului politicii româneşti.
Nu e numai că se înfrăţesc periodic, dar vedem că de multe ori discursul seamănă. Nu ne miră că partidul portocaliu a virat într-o singură zi de la stânga la dreapta, iar partidul roşu s-a aliat cu cel galben pentru că ideologia oricum nu valorează prea mult în eclectismul confuz post-ceauşist. Dar viziunea asupra unor coordonate importante este similară. Lăsăm deoparte discursul plictisitor euro-atlantic, la fel de liniar şi în aceleaşi şabloane rigide în pofida unei lumi în schimbare… Energia verde, investiţiile în infrastructură, regionalizarea, programele garanţiilor de stat sunt teme în care o abordare unilaterală, îngustă şi mediocră a acaparat întreg spectrul politic, atunci când marotele transpartinice ar fi trebuit măcar clătinate de judecăţi mai consistente ale celor care nu au abdicat cu totul de la ideea unui efort intelectual.
Nu şade nimic mai mult sub această perspectivă unilaterală transpartinică decât discursul despre fondurile europene. Politicienii, care mai de care, se întrec să sublinieze importanţa fondurilor structurale de coeziune, singura diferenţă între un partid şi altul fiind acuzele reciproce pentru slaba absorbţie a acestora.
Mirajul unei ploi de miliarde de euro peste România este cultivat de clasa politică ce ne asigură că fondurile europene pot deopotrivă nu numai să ne aşeze pe un ciclu de creştere, ci şi să dezvolte pe termen lung ţara.
Consensul politic este pe undeva de înţeles. Spre deosebire de alte tipuri de investiţii, fondurile europene sunt direcţionate de structuri birocratice, ceea ce potenţează influenţa politicului şi facilitează accesul unei clientele restrânse la resurse pe care altminteri, în piaţa liberă, nu ar fi capabilă să le acapareze.
Aşa cum au fost gândite de liderii europeni, fondurile de la bugetul Uniunii sunt structurale şi de coeziune şi ar trebui să acopere decalaje între diversele zone de dezvoltare. Ca în orice proiect socialist, diferenţa între obiectivul declarat şi ceea ce se întâmplă în realitate este uriaşă. Fondurile europene, având randamente mici, ajută marginal la dezvoltarea societăţii, lasă loc unei birocraţii inutile şi hrănesc monstrul clientelei politice. Dacă o firmă în piaţa liberă nu poate prospera decât răspunzând preferinţelor consumatorului, în paralel cu un efort permanent pentru eficientizare, abonaţii la fonduri europene pot rămâne la nesfârşit beneficiari ai capitalului atât timp cât au trecere în mediul politic. Eficienţa nu e măsurabilă în condiţiile în care randamentele sunt programate a fi mici, fondurile sunt nerambursabile, iar beneficiarii nu au cuvântul final.
Fenomenul investiţiilor greşite are toate stimulentele pentru a prolifera pe segmentul fondurilor europene, ceea ce distruge economia şi nu conduce la dezvoltarea societăţii cum se aşteaptă. Este ceva care are sens pe deplin judecând teoretic, însă o vedem în practică pe scară largă în ţările mari aspiratoare de fonduri europene Portugalia, Spania, Grecia. Şi să nu credem că în Germania sau în Olanda fondurile europene ar fi un model de eficienţă…
autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro