De altfel, exista doua moduri de a fi idiot: a crede ca numai ceea ce faci tu e bine sau: e bine numai ceea ce fac altii. Pentru ai nostri, important este doar ceea ce fac altii si ce spun altii despre noi. O viata teatralizata la maximum. Un zâmbet din partea Marelui Licurici, o incurajare dinspre F.M.I. cântaresc mai mult decât opinia unui intreg popor. Iar Boc, acest Forest Gamp autohton, aflat probabil pe ultima suta de metri a prim-ministeriatului sau, anunta cu aroganta slugii admise din când in când la masa stapânului deciziile unui guvern in fruntea caruia face figuratie. Ele, deciziile, circumscriu, de altfel, dimensiunile unei catastrofe din care nimeni nu stie cum se va putea iesi. Pentru ca suntem condusi de activisti, de cei mai mediocri dintre activisti, de produsul cel mai toxic al acestui pamânt. In urma lor nu ramân decât saracie, umilinta, boli care cândva au fost eradicate, oameni fara carte, hoti si curve. Si o elita selectata doar dupa capacitatea de a lingusi. Caci la noi normalul este exceptia si nu regula.
Nesfârsitele retineri si impozite vor obliga populatia sa se conformeze mentalitatii de lagar, experimentata in anii ‘80: adica sa fure, sa minta, sa ocoleasca legea, sa se solidarizeze in rau. Deunazi, un ziar elvetian scria ca la toate capitolele importante – invatamânt, sanatate, cultura etc. – suntem sub nivelul anilor ‘70. Dar, cine ar citi cu atentie cronicarii ar afla cu adevarat in ce timp istoric traim, ar descoperi manierele pe care le-am perpetuat cu strasnicie prin veacuri. Slugi si stapâni, adica vatafii altora. Care nu apeleaza la specialistii ramasi deocamdata in tara, ci la cei obedienti si la lichelele dispuse in orice clipa sa le justifice erorile si nerusinarea. Si, desigur, sa pregateasca intriga potrivita pentru a abate atentia oamenilor de la mizeria materiala si morala in care au fost aruncati. E adevarat, cu propriul vot. Caci, cu putine exceptii, acestia au avut de ales doar intre corupti si incapabili, intre ignoranti si psihopati. „Psihopatii idioti, spunea Pascal de Sutter – cunoscut specialist in psihologie politica –, isi petrec viata la inchisoare, psihopatii mai smecheri se imbogatesc vânzând droguri, iar psihopatii cu adevarat inteligenti ajung sefi de stat.“ Sau, as adauga, aspira la asa ceva. Mai mult, la noi nici nu trebuie sa vânda droguri, ci sa pregateasca galetile cu ulei, zahar si faina pentru momentul când se vor arunca zarurile. Caci singurul joc in care pare antrenata tara in ultimele doua decenii este cine va veni in locul X, cine ii va urma lui Z etc. Iar o galeata plasata la momentul oportun poate contribui la lamurirea unui mister si la propulsarea spre sferele inalte ale puterii. In ultimii ani, ce zice Basescu, pe cine mai sacrifica el pe altarul televiziunilor si cum se imbraca Elena Udrea, câti euro a dat pe pantofi si posete – au devenit subiecte de mare interes. Pentru cei nenorociti de ape, mila nationala nu dureaza mai mult de trei zile. Oricum, România este, din nefericire, o tara in care te simti tot mai strain si tot mai inutil. Cum sa apere cartea niste oameni fara carte, plini de complexe si de ranchiune?, te intrebi uimit.
De ce conducatorii de azi, in loc sa apeleze la specialisti din diverse institutii si universitati pentru a iesi din cumplitul impas in care ne-a adus diletantismul si aroganta lor prosteasca, se incapatâneaza sa ramâna tot la cei din „familia lor de spirite“? Stacheta a ajuns atât de jos incât, practic, nu mai ai cui sa-i explici ce inseamna a crea in aceasta era a mitocanilor si a golanilor. Ca fiecare scriitor, muzician, artist este un unicat, ca o tara se deosebeste de altele prin spirit, prin creatorii ei. Un popor care renunta la libertate, incredintându-se ticalosilor si permitând oricui sa minimalizeze cultura, invatamântul si sa reduca totul la intelegerea si la ambitiile prostilor, isi merita soarta. Intr-un studiu aparut cu un an inainte de inceperea ultimului razboi mondial, John Dewey observa urmatoarele: „Cea mai mare amenintare pentru democratia noastra nu este existenta statelor totalitare straine. Este existenta in atitudinile noastre personale si in propriile noastre institutii a conditiilor care au determinat in aceste tari straine victoria autoritatii externe, a disciplinei, a uniformitatii, a dependentei de Conducator. In consecinta, si câmpul de lupta se afla aici – in noi si in institutiile noastre“. In România, din pacate, intrebarile pe care trebuie sa ni le punem sunt infinit mai grave: ce institutii mai exista si daca vreuna functioneaza cu adevarat? Fara indoiala, reforma trebuie sa inceapa cu noi insine si ea depinde de locul pe care-l ocupa cultura in viata societatii. Oare cei in seama carora ne-am abandonat nu sunt, cum spunea autorul documentarului despre Idi Amin Dada, propria noastra imagine putin deformata?
AUGUSTIN BUZURA
sursa: revistacultura.ro