Fără îndoială că o nouă filosofie bugetară, în jurul căreia se face atâta caz, ar putea să confere sistemului de impozite şi taxe nu numai un instrumentar de constrângere, dar şi o gamă de stimulente. Mai mult, printr-o regândire a bugetului, ar putea fi încurajată munca eficientă şi descurajată munca făcută cu spatele la piaţă şi la consumatori. Dar problema problemelor o constituie sursele de venituri. Şi asta nu mai depinde atât de filosofia bugetară, cât de filosofia economică. Şi de şocurile produse de criză.
Ne aflăm acum în faţa unui dublu deficit: nici nu se poate apela la buget pentru restructurări, căci nu există bani pentru aşa ceva; şi nici nu se mai poate face din privatizare o sursă de venituri bugetare. Nu mai sunt nici prea multe mirese de măritat şi nici investitori cu bani dispuşi să intre în piaţă în vreme de criză.
Ministerul Finanţelor se uită la venituri şi tânjeşte la măriri de impozite. Ar fi o gravă eroare să facă astfel de operări în timpul crizei. Apoi, experienţele altor ţări ne arată că bani mulţi la buget se obţin nu din cote mai înalte de impozitare, ci dintr-o masă mare de câştiguri, la care să se aplice impozite realiste. Şi, mai ales, ar fi o gravă eroare să fie impozitate suplimentar veniturile din muncă.
Peste tot, în lumea modernă, accentul în materie de fiscalitate se mută din sfera impozitelor directe în cea a impozitelor indirecte. E limpede de ce: pentru a încuraja munca, veniturile din muncă, investiţiile. Munca înalt calificată, competenţa, iniţiativa eficientă, care şi aşa nu ne prisosesc, nu pot fi descurajate cu măriri de impozite.
Fiscalitatea excesivă se transformă în bumerang. Un bumerang alcătuit din impozite mari, care zboară el până unde zboară, dar apoi se întoarce către buget şi-l loveşte năprasnic. Rezultatul apare “în scară”: veniturile salariale fiind mai mici, oamenii pot fi tentaţi să muncească după cum sunt plătiţi; dacă societatea are parte de mai puţină muncă, e normal să circule mai puţine produse şi la buget să ajungă mai puţini bani; profiturile întreprinderilor vor fi mai mici şi, în consecinţă, mai mici vor fi şi încasările din impozitul pe profit; plus că atât timp cât pe piaţa de consum ajung mai puţini bani, se vând mai puţine mărfuri şi contribuţia la buget a Taxei pe Valoarea Adăugată este diminuată. în acelaşi timp, un consum restrâns nu poate să constituie un stimulent pentru producţie.
Bugetul pentru 2009 a făcut un pas înainte şi a încercat să confere un rol nou impozitelor şi taxelor, dincolo de acela de a aduna bani în “casieria centrală” a statului. Dar contribuţia la creşterea eficienţei muncii şi a competitivităţii producţiei naţionale este încă minoră.
În construcţia bugetară au fost adoptate multe dintre conceptele proprii economiei de piaţă, într-o încercare de modernizare a fiscalităţii. Din păcate însă, companiile sunt descurajate să remunereze corespunzător competenţa, iniţiativa şi creativitatea. Iar economia are încă o contribuţie modestă la buget. Din acest motiv, nu pot să ajungă decât sume neîndestulătoare la sănătate, învăţământ, armată, justiţie, poliţie, administraţie publică.
O altă parte, restrânsă încă, o reprezintă investiţiile publice: infrastructură, energetică, lucrări edilitare, construcţii de locuinţe. Aceste tipuri de cheltuieli sunt şi vor mai continua să fie sufocate. Economia nu-i capabilă încă să alimenteze bugetul. Fiindcă la noi cele mai multe companii se menţin pe linia de plutire, cu o eficienţă modestă a muncii, cu creşteri mari ale costurilor de producţie şi cu o competitivitate aflată la mare depărtare de exigenţele acestui moment.
E nevoie deci nu doar de o nouă filosofie bugetară. E nevoie de o nouă filosofie economică.
Atenţie însă! Nici un efort bugetar nu va putea să răzbească singur, oricât de bine ar fi conceput şi făcut. De altfel, nicăieri în lume, programele fiscale, chiar dacă sunt proiectate de cele mai bune instituţii specializate, nu acţionează niciodată în mod singular. Realitatea reclamă plasarea acestor programe în contextul unui ansamblu de politici ale căror efecte se întrepătrund. Rezultatele bune sunt datorate, de regulă, simultaneităţii operaţiunilor, coerenţei şi consecvenţei acţiunilor în cadrul acestui ansamblu. Tot aşa cum eşecurile sunt cauzate, de cele mai multe ori, de poziţiile contradictorii ale diferitelor politici economice sau de modificările neadecvate ale acestor politici în timp. Fără îndoială că un ansamblu de politici economice bine închegat, cu acţiuni eficiente în economia reală, în economia monetară şi în materie de fiscalitate, poate asigura relansarea economiei.
Un lucru e cert: dacă reformele în economia reală vor continua să întârzie, deficitul bugetar va fi scăpat de sub control, politica salariilor bugetare va fi şi mai departe ruptă de eficienţa muncii, iar economisirea internă, în consecinţă, va intra în declin.
Adrian Vasilescu
sursa: jurnalul.info