Drumul Golgotei nu s-a terminat în suferință! Insistența pe patimi a condus la mortificări personale. Dacă dorim să înțelegem cum se cuvine sensul Paștelui, trebuie să revenim la sensul inițial al cuvântului, care semnifica „eliberare” din sclavie. Descătușare din excese! Dezrobire din omenescul cotidian!
Paștele cuprinde sacrificiu, dar și punere în libertate! Suferință, dar și speranță! Moarte, dar și viață! Din acest punct de vedere, Paștele ne invită la un exod personal, unul care presupune nu doar o împărtășire a morții, ci și o exaltare a învierii.
”Creștinismul ne invită să recunoaștem în orice om care suferă pe Hristos. Acesta este mesajul esențial al lui Iisus. Aceasta presupune să depășim dolorismul și să acționăm în sprijinul celor dezmoșteniți, să nu ne complacem în suferință, ci să o alinăm pe cea a aproapelui nostru. Iubire și caritate, mai degrabă decât atracție morbidă către violență” (Jean Delumeau, Pătimirea lui Iisus)
Urarea creștină referitoare la învierea Mântuitorului ar trebui să fie însoțită și de dorința propriei noastre ieșiri din bezna în care suntem ținuți ca sclavi. Din păcate, Evanghelia după Ioan confirmă o realitate pe care o negăm, dar în care ne complacem: „odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina!” Trăim în mod deliberat sub jugul răutății ce ne întunecă orizontul și în fața căruia rămânem impasibili. Lanțurile ne atârnă greu și le considerăm ca proprietate eternă…
Și, totuși, există un farmec al „patimilor”. Și totuși, există IUBIRE!…
Hristos a înviat! Și noi odată cu El!
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro