În afară de acest „accident”, motorul de căutare nu reuşeşte să identifice nici unul dintre numele care domină topurile miliardarilor români de zece ani încoace. În schimb, dacă facem acelaşi exerciţiu cu varianta în limba engleză a acestor expresii, descoperim exemple din lumea bună a economiei şi finanţelor europene sau americane. În aceste condiţii, ne putem întreba legitim dacă există totuşi o clasă a „oamenilor de afaceri inteligenţi/geniali” şi în România, iar dacă există, unde stă ascunsă dacă nici un site de informaţii relevant nu conţine referinţe solide la aceasta?
Exerciţiul de mai sus poate părea o copilărie, dar ne arată totuşi cum este aşezată, în linii mari, „lumea business” a României.
În prim-plan sunt aşezaţi oamenii de afaceri despre care nu ştim decât că sunt foarte bogaţi. Topurile realizate de-a lungul vremii de revistele de specialitate ne-au arătat miliardele adunate de unul sau altul, fără a ne da nici măcar un indiciu despre intuiţia, inteligenţa sau spiritul antreprenorial din dreptul ocupanţilor poziţiilor fruntaşe. Nu poate fi vorba aici doar de superficialitatea celor care au realizat topurile. Pur şi simplu, în cele mai multe situaţii, aceste calităţi nu există. Există averi spectaculoase, adunate de cele mai multe ori în perioade-record de timp, fără a avea însă în spate afaceri la fel de spectaculoase. Evident, asta dacă nu vrem să ne minţim singuri şi să trecem la categoria „afacerilor spectaculoase” achiziţiile pe bani puţini ale bunurilor statului, contractele umflate tot pe seama statului sau afacerile superprofitabile subvenţionate tot de instituţiile statului.
A doua observaţie este că aceiaşi oameni fără realizări spectaculoase monopolizează de ani de zile spaţiul public cu lecţii de afaceri sau descifrând, pentru „neiniţiaţi”, mersul economiei mondiale. Astfel, un miliardar de top nu s-a mulţumit doar să fie specialistul de serviciu din platourile de televiziune, tratat ca un adevărat guru al economiei, ci şi-a creat rubrică permanentă în ziarul pe care-l deţine, de unde ne spune săptămânal banalităţi adormitoare. Altul, căzut de puţin timp în dizgraţia analiştilor economici, ne vorbea acum ceva timp, pe faţă, despre slăbiciunea statului român în relaţia cu oamenii de afaceri, de la tribuna propriei televiziuni, în timp ce, pe la spate, derula operaţiuni suspecte de spălare de bani, evaziune fiscală sau crimă organizată. Alt miliardar de top se plângea la începutul anului 2011 că, dacă statul îi taie subvenţiile la cea mai profitabilă afacere pe care o are (luată tot de la stat), va intra în faliment. Statul i-a tăiat subvenţiile şi, culmea, miliardarul plângăcios şi-a menţinut poziţia în topul bogaţilor.
Pe lângă fanfaronii zilelor noastre, mai există în România o categorie de oameni care au ajuns foarte cunoscuţi, deşi au evitat cât au putut acest lucru. Este vorba despre cei care fac parte din clientela fiecărui mare partid. Sunt băieţii deştepţi din energie, regii asfaltului sau cei care, spre exemplu, cu bani de la stat, construiesc pârtii de schi acolo unde nu este nevoie de ele. Spre deosebire de afaceriştii fanfaroni, afaceriştii de partid nu dau lecţii de economie, nu vor să apară în ziare, nu au nevoie de publicitate. În general, ei îşi datorează „celebritatea” presei de investigaţii sau, mai rar, organelor de cercetare penală.
Din fericire, există însă în România şi întreprinzători oneşti, a căror bogăţie este direct proporţională exclusiv cu calităţile lor antreprenoriale. Sunt cei care şi-au clădit poate succesul după un principiu enunţat, cu mult timp în urmă, de preşedintele american Harry S. Truman: „Poţi reuşi orice în viaţă numai să nu-ţi pese cine culege laurii”. Despre ei însă nu vom afla niciodată nimic cu ajutorul motoarelor de căutare de pe internet. Numele lor nu există, există doar instituţiile pe care le-au creat. Sunt cei care reprezintă adevărata clasă business a României, cei care îşi merită calificativul de „om de afaceri inteligent”. Sunt cei care, deşi nu scriu editoriale despre mersul economiei mondiale, ştiu foarte bine la ce trebuie să se aştepte în 2012. Iar noi nu trebuie decât să-i urmărim. Avem ce învăţa.