Scopul existenţial al omului actual este să se realizeze, să devină independent. Această „independenţă” pe care o decretează vanitos „cel mai emancipat om al timpurilor”, nu este, de fapt, decât o altă formă de limitare; dacă omul anterior s-a luptat din greu să-şi câştige independenţa, omul actual e singurul care s-a bucurat de „privilegiul” de a primi de-a gata „libertatea”. Nihilist şi cinic, a rupt cu trecutul şi cu ceea ce i-ar fi asigurat o coerenţă, o continuitate ontologică în timp, având ca unică aspiraţie eliberarea de tensiune – fapt confundat comod cu însăşi libertatea. S-a abandonat, fără niciun fel de rezistenţă, unei forţe exterioare „protectoare”, care a ştiut să confecţioneze imaginile şi reprezentările seducătoare ale unei individualităţi cât mai lipsite de inefabil, cât mai ferite de nelinişti şi taine, cu alte cuvinte, cât mai clişeizate şi simplificate.
Încercarea unei individualităţi (unicităţi) de a ieşi la lumină, de a căpăta fiinţă, de a deveni prezenţă reală, presupune, inevitabil, un drum anevoios. Oferindu-i-se opţiunea facilă de a renunţa la acest drum, s-a îndreptat instinctual spre ceea ce îl scutea de nelinişti „inutile”: acea forţă exterioară i-a fabricat o individualitate, l-a sedus prin apelul la subiectivitate, prin urmare, la ceea ce îl reduce pe om la sine, încurajându-i lâncezirea în propriul egoism; dacă înainte libertatea era câştigată prin confruntarea tensionată în primul rând cu limitele proprii, omul tinzând, printr-un proces anevoios şi lucid, spre ceva calitativ superior, spre un „dincolo” de simpla existentă şi de cadrele fixe, acum ea este confundată cu „libertatea” subiectivităţii de a domni după bunul plac, prin negarea oricărei esenţe care ar putea să transcendă şi să existe mai presus de eul subiectiv. Altfel spus, această „libertate” ar echivala mai curând cu vegetarea între limitele proprii (ceea ce este opusul asumării conştiente a unei libertăţi interioare), cu anularea unicităţii prin înţelenirea ei în cadre prestabilite confortabile.
În loc să se confrunte cu realitatea, într-un efort critic şi conştient de a o înţelege („filtrarea” conştientă a realităţii produce tensiune, suferinţă), omul s-a mulţumit cu aparenţele ei, pe care le-a luat ca atare, neputincios în faţa complexităţii artificiale de imagini, coduri, semne, în permanentă extindere, care l-au înghiţit ineluctabil şi pe el. Omul „a sosit pe pământ pentru a face din existenţa sa un drum spre cunoaştere” (Tarkovski), dar cum îl mai poate preocupa cunoaşterea când pentru el adevărul nu mai există obiectiv, ci ca simplă preferinţă subiectivă, personală, devenind, cu alte cuvinte, o chestiune de gust?
Şi cum „gusturile nu se discută”, diferenţele dintre oameni nu mai implică niciun fel de tensiune, ei nu există ca unicităţi, şi, fiind total repliaţi în sine, nici nu mai pot dialoga între ei. Deşi trăim într-o eră a „tiraniei” comunicaţionale, oamenii sunt, în esenţa, din ce în ce mai non-comunicativi. Ceea ce înseamnă pentru ei diversitate e mai curând un „puzzle” de fragmente separate între ele şi cu atât mai uşor integrablile în structuri artificiale (pentru a reuşi înrobirea indivizilor, sistemul a avut ca ţintă principală prefacerea lor în fragmente, falsificarea lor, dezrădăcinarea, anularea alterităţii).
Această forţă exterioară i-a „confiscat” omului lăuntrul; nu l-a eliberat, ci i-a creat şi mai multe limite. O forţă malefică dar foarte subtilă, care a făcut chiar din limitele lui o „armă de seducţie”. Pentru a-l supune (a face din el un subiect) l-a determinat să se raporteze la aceste limite nu critic şi responsabil, într-un sens tensional, ci într-unul instinctiv şi reconfortant (înfruntarea lor sparge echilibrul, induce suferinţa, mentierea între ele e ceea ce-ţi poate asigura fericirea). Un mod subtil de manipulare, prin care omului i-a fost anulată, treptat, propria individualitate.
Subiectivitatea stă inevitabil sub semnul vulnerabilităţii; „normali” sunt cei care se supun docili limitelor proprii, care-şi înţeleg condiţia de supravieţuitori (încontinuu bolnavi) dependenţi de sistemul „protector”, atâta timp cât nu mai există decât ca fragmente, ca părţi integrante ale acestuia; lipsiţi de o substanţă proprie, de o identitate personală consistentă (sunt dezrădăcinaţi de neam, de religie, de trecut) ei sunt exclusiv determinaţi de repere exterioare. „Anormali” au devenit cei angajaţi într-o luptă tensionată cu propriile limite, cei care încă mai sunt „întregi”, nefalsificaţi, nefragmentaţi, pentru că îşi trag substanţa dintr-un spaţiu al continuităţii ontologice imposibil de redus, de raţionalizat, ce nu poate fi posedat, împărţit, controlat, „virtualizat”, înstrăinat.
Este vorba despre un spaţiu plin, pulsional, organic, sănătos, autonom (nu poate fi asimilat, integrat în ansambluri de spaţii reticulare, care i-ar consuma esenţa, l-ar „digera”, l-ar virtualiza – este vorba despre un spaţiu ontic „indigerabil”, care nu poate fi lipsit de substanţa sa inefabilă, redus la semne simplificate, convenţionale, la stereotipii), care dăinuie (spre deosebire de spaţiul contingent fragmentat, supus degradării, în care nimic nu dăinuie, dar unde tot ce e viu se chinuie să supravieţuiască, mulţumindu-se cu o existenţa apatică, „descărnată”, larvară şi efemeră).
În fond, independenţa cu care se tot mândreşte omul actual înseamnă cantonarea anchilozantă într-o „zona de confort”, înseamnă a fi ferit de orice experienţă „anormală” care l-ar putea proiecta dincolo de contingentul securizant. Unica aspiraţie de a se „realiza” îl „branşează” definitiv la mecanismul abstract care-l supune unei fatale sleiri în schimbul fabricării unui sine „împlinit”, deposedat de sursele vitale, abstractizat. Un sine „împlinit” nu mai are puls, s-a transformat într-un „produs”.
În viziunea lui Guy Debord (Societatea spectacolului), instrumentarea tehnică anulează munca, neagă activitatea umană (omul se abstractizează, devine instrument; pentru a fi integrat cât mai eficient în sistemul de producţie şi consum, el trebuie menţinut într-o permanentă stare de alienare) şi, implicit, suprimă libertatea („Nu poate exista libertate în afara activităţii”). Munca sa nu este o activitate care îl conectează la existenţă (existenţa înseamnă devenire, reînnoire, transformare, pe când rotiţa angrenată în mecanism nu evoluează, ci doar se învârte) sau care trimite spre un dincolo (munca presupune o evoluţie şi nu se poate desfăşura în afara unui sens adânc ancorat în viaţă; activitatea ca scop în sine, care consumă energia vitală, fără a o stimula, care nu-ţi aminteşte de existenţă, ci te “ajută” – rentabil, eficient – să o uiţi, înseamnă dinamică în gol şi rămânere pe loc, când viaţa nu poate fi stare pe loc, ci transformare şi tindere spre semnificaţii superioare care o îmbogăţesc).
Deposedat de esenţa sa inefabilă, omul s-a transformat într-o abstracţie, într-o imagine, într-o verigă. A devenit, prin urmare, produsul unei societăţi a spectacolului („Modul concret de a fi al spectacolului este tocmai abstracţia [s.n.]”, „În cadrul spectacolului orice activitate este negată”, „Spectacolul în societate corespunde unei fabricări concrete a alienării [s.n.]”, „Spectacolul este momentul în care marfa a ajuns să ocupe în totalitate viaţa socială”).
Munca sa are valoare doar ca marfă (nu ţinteşte dincolo de acest stadiu), astfel, viaţa nu mai este trăită, ci „produsă”: viaţa devine un „bun” pe care ajungi să-l posezi, să-l consumi; ideea de a poseda, ca şi ideea de a consuma, exclude procesul, elimină ceea ce nu poate fi realizat, încheiat, făcut; promovează ceea ce poate fi fabricat şi epuizat. Cu cât reuşeşte să facă din viaţă un produs al său, un „bun” pe care să îl poată poseda (eliminând cât mai mult factorii perturbatori, imprevizibili, incerţi), cu atât mai mult nutreşte omul actual iluzia „independenţei” personale, fără a mai apuca, nici în timpul liber (destinat exclusiv risipirii personale şi consumului imensei, excesivei cantităţi de produse) să-şi valorifice viaţa ca trăire. Drept urmare, „Cu cât viaţa e mai mult produsul său, cu atât el e mai separat de propria sa viaţă” (Guy Debord).
Pentru omul actual, „independenţa” ar fi şi o urmare a eliminării lipsurilor; în realitate, lipsa nu e niciodată înlăturată, altminteri întregul sistem de producţie şi consum care angrenează existenţa umană s-ar prăbuşi şi ar elibera cu adevărat omul. Supravieţuirea e indisolubil legată de consum, lupta pentru supravieţuire se traduce prin lupta pentru „dreptul” de a consuma cât mai mult, iar societatea de consum îşi găseşte raţiunea de a fi nu atât în satisfacerea nevoilor, cât mai ales în dirijarea, crearea şi sporirea lor neîncetată:
„Dacă supravieţuirea consumabilă e ceva care trebuie să sporească mereu, aceasta se datorează şi faptului că ea conţine mereu în sine privaţiunea. Dacă nu există niciun dincolo al supravieţuirii sporite, niciun punct în care ar putea să-şi înceteze creşterea, este pentru că ea însăşi nu este dincolo de privaţiune, ci doar privaţiune devenită mai bogată”; „Mobilizind orice trebuinţă umană şi acaparând monopolul satisfacerii sale, [valoarea de schimb] a sfârşit prin a dirija trebuinţa. Procesul de schimb s-a identificat cu toate trebuinţele posibile şi le-a redus după voia sa. Valoarea de schimb este condotierul valorii de întrebuinţare, care sfârşeşte prin a duce războiul pe propria socoteală”; “Victoria economiei autonome trebuie să fie în acelaşi timp pierzania sa. Forţele pe care le-a dezlănţuit suprimă necesitatea economică, baza imuabilă a vechilor societăţi. Când o înlocuieşte cu necesitatea dezvoltării economice infinite, ea nu poate decât să înlocuiască satisfacerea nevoilor umane primare sumar recunoscute cu o fabricare neîntreruptă de pseudonevoi, care se reduc la unica pseudonevoie a menţinerii dominaţiei sale.”
Toate acestea menţin omul într-o dependenţă permanentă de imaginile şi obiectele ce alcătuiesc contingenţa securizantă în care este profund angrenat. Privat de libertatea de a trăi după legile naturii sale complexe (aceasta este adevărata privaţiune, pe care însă nu a văzut-o, orbit de false nevoi), sedus de ceea ce l-a afundat treptat în inconştienţă şi uniformitate, s-a lăsat de bunăvoie modelat, schematizat, ajustat, din teama instinctuală de a nu-şi simţi ameninţată „zona de confort”, un spaţiu gol, virtual, în care conştiinţa şi tensiunile inerente ei zac într-o plăcută amorţire. S-a confundat cu acest spaţiu, văzând în el o imagine seducătoare a fericirii şi libertăţii, incapabil de a înţelege fatala simplificare şi mărginire a fiinţei sale. Comunicarea dintre oameni şi-a pierdut substanţa: ea nu se mai realizează între fiinţe complexe, ci între „zone de confort”, între oameni alienaţi, separaţi, între fragmente total libere. Într-adevăr, această libertate absolută este a oamenilor care au fost vidaţi de conţinut, de identitate şi, prin urmare, alcătuiesc împreună un colaj de fragmente, fiind incapabili de o relaţionare vie, coerentă între ei, tocmai pentru că diferenţa, alteritarea nu şi-a putut păstra substanţa care ar fi salvat-o de la topirea în amalgamul haotic.
Trezirea conştiinţei ar însemna putinţa de a detecta falsa independenţă (libertatea care a fost confundată cu eliberarea de tensiune, fiind astfel dezgolită de substanţă: câştigarea libertăţii – şi nu primirea ei de-a gata – implică, inevitabil, tensiunea), falsele nevoi (cele care ne îndepărtează de firesc, stârpind din noi viul – cu tensiunile, contradicţiile, imperfecţiunile ce îi sunt inerente –, transformându-ne în fragmente ce nu au, prin sine, esenţă şi sens).
Am fost deposedaţi, printr-un proces fatalmente subtil, de complexitatea noastră vie pentru a deveni fragmentele unei complexităţi artificiale pe care, deşi nu mai reuşim să o înţelegem, o luăm pasivi ca pe un fapt firesc, care nu mai poate fi pus în discuţie – suferim de un deficit prea mare de realitate, de conţinut, pentru a putea ieşi din virtual, din complicata ţesătură de imagini, coduri, semne, ce se extinde la nesfârşit (un adevărat „iureş” reticular ce ne absoarbe pe negândite în multitudinea lui abstractă de conexiuni şi încrengături) – şi tot ce considerăm că se cade să facem este să luăm lucrurile aşa cum sunt, să „trăim în prezent” – cea mai indicată „lecţie de viaţă”, cea mai eficientă metodă care ne asigură definitiva şi uniformizanta armonie cu datul, oricât de lipsit de sens şi de sevă vie ar fi acest „dat”. Dacă nu se va strădui să-şi vină în fire, să-şi recapete conştiinţa, prin raportarea la sistemul de valori şi credinţe care îi alcătuiesc un solid fundament ontologic şi din care a fost dezrădăcinat, va continua să trăiască sub hipnoză, luând drept firesc tocmai ceea ce l-a denaturat şi i-a contrazis esenţa.
REVENIREA LA FIRESC. REDESCOPERIREA FRUMOSULUI CA ŞANSĂ A IEŞIRII DIN VIRTUAL
Revenirea la firesc ar însemna ieşirea din cadrele clişeizate ale unei realităţi din care viul a fost extirpat şi la care ne-am adaptat prin rutinizare. Dacă trupul a devenit o „piesă” ajustabilă, „modelată” după cerinţe exterioare, „înhămat” la o muncă epuizantă, repetitivă, monotonă, redus astfel la rolul de instrument, de verigă, reîntoarcerea lui la firesc i-ar impune ieşirea din angrenajul abstract, dislocarea din sistemul de rotiţe care-i consumă energia vitală. Recuperarea acestei energii, a esenţei vii de care a fost separat, reunirea cu sufletul de care a fost „rupt”, înstrăinat, reîntregirea fiinţei umane scindate, adică recâştigarea coerenţei ei vii, organice, ontologice se produce prin tensiune. Tensiunea pe care a recuzat-o omul fragmentar e singura care poate să-l adune, să-i „închege” sinele, să-l transforme în esenţa.
Găsesc potrivit să mă refer aici la un spectacol care a avut un impact adânc asupra mea: „Don Quijote” a trupei “Passe-Partout Dan Puric“. Piesa transmite cu o forţă extrem de vie (înfăţişând – tocmai pentru că nu apelează la medierea prin text – idei şi trăiri “întrupate”) recuperarea firescului, reafirmarea esenţei inefabile: trupul este infuzat cu energii vitale şi se reuneşte cu spiritul pentru a alcătui o coerenţă tensională; crusta ce îl menţinea îngheţat în sine începe să se crape, iar omul se devirtualizează (înghiţite în spaţiul virtualizat, entităţile sunt desubstanţializate, subţiate, comprimate), recăpătându-şi prezenţa, concreteţea vie. Supuşi tiraniei textelor, oamenii au devenit “entităţi indirecte” (Ovidiu Hurduzeu), descărnate, sortite unei relativizări uniformizante, devitalizante (“Plecând de la premisa că lumea actuală nu are un fundament real, nici transcendenţă, postmodernismul consideră realitatea un simplu reflex al “discursului”. Suntem prinşi în mod iremediabil într-o vastă reţea de imagini, semne, mesaje, coduri şi simulacre” – Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley). Astfel că, prin ieşirea din “text”, din artificial, din cadrele clişeizate, piesa induce un impact direct, producând rezonanţe vii la nivelul întregii fiinţe, unind spiritul şi trupul într-un acord tensionat, viu, armonios.
O astfel de frumuseţe (atâta timp cât nu ni s-a atrofiat cu totul simţul receptării frumosului, înseamnă că ne mai putem bizui înăuntrul noastru pe o consistenţă ontologică – frumosul autentic trezeşte omul din blazare, îi dezvăluie un adevăr despre esenţa sa şi despre lume, acel adevăr care dăinuie şi care nu e dobândit prin mijlocire culturală, nu este “constructul” unui “puzzle” de interpretări şi naraţiuni, ci face parte din esenţa profundă a omului, esenţă care nu poate fi epuizată, expusă, destăinuită, se sustrage oricărui act abstractizant) ne revelează şi ne confirmă un conţinut viu, şi, întrucât insuflă trăirea unui adevăr, ne impune să părăsim carapacea confortabilă a subiectivităţii.
Frumuseţea nu poate fi epuizată, înlocuită, rutinizată, întrucât ea îşi trage substanţa din inefabil. Ea are forţa de a induce efecte „incomode”, tensionale, dar eliberatoare în conştiinţa amorţită. Totuşi, „frumosul rămâne ascuns pentru cei care nu caută adevărul… Deficienţa spirituală profundă a celor care privesc arta şi o condamnă, faptul că nu sunt nici dispuşi, nici pregătiţi să reflecteze la înţelesul şi scopul vieţii lor dintr-o perspectivă mai înaltă sunt deseori mascate de exclamaţia banală şi simplistă: „Nu-mi place!”, „E plictisitor!”. Este un punct de vedere care nu poate fi discutat; dar se aseamănă cu ceea ce ar spune un orb căruia i s-ar vorbi despre curcubeu. Rămâne pur şi simplu surd la efortul pe care şi l-a asumat artistul pentru a împărtăşi celorlalţi adevărul la care a ajuns. […] Cultura de masă modernă, orientată spre „consumator”, civilizaţia pieselor protetice anchilozează spiritul omului, ridicând bariere între om şi întrebările fundamentale privind existenţa sa şi conştiinţa esenţei sale spirituale.” (Andrei Tarkovski, Sculptând în timp).
Orbirea ne vine tocmai din faptul că ne-am lăsat absorbiţi cu totul în “hipervizibil”. “Hipervizibilul” stă la baza societăţii spectacolului. Arta autentică este cea care rezistă, se refuză asimilării în sisteme abstracte şi nu se risipeşte în excesul de reprezentări, pentru că ea se întemeiază în ontologic, într-un conţinut care dăiunie. Cred că frumosul nu e pe cale de dispariţie, ci există în fiecare dintre noi, stă la baza acelui conţinut care constituie unicitatea noastră. Relaţia reală cu celălalt trezeşte manifestarea acestui conţinut.
Este vorba despre o legătură ce se creează prin aşteptare a celuilalt, nu prin adaptare la celălalt. Prin aşteptare, se reinstituie distanţa faţă de celălalt, fapt care nu duce la înstrăinare, ci, dimpotrivă, la iniţierea unui dialog autentic, pornind de la recunoaşterea unicităţii sale, creându-se, astfel, o legătură vie, dinamică ce implică transformarea, tensiunea, descoperirea (nu numai distanţa este recuperată, ci şi timpul: el căpăta substanţă, dimensiune ontologică, iese din virtual). Relaţia prin adaptare la celălalt presupune a te mula după dispoziţiile, gusturile, plăcerile celuilalt, a te “ajusta” spaţiului său, zonei sale de confort, orizontului său subiectiv, a nu-l deranja pe celălalt, a nu-i tulbura plăcuta vegetare în sine, pentru că totul se reduce la confortul primirii celuilalt “de-a gata”, fără a comporta incomode transformări sau ieşiri din sine: celălalt e o entitate total separată de tine…
Scrisă de Irina Bazon
sursa: constiinte.ro