Factorul 4 noiembrie

Formatul actual al relaţiilor dintre România şi Statele Unite s-a închegat în anul 1968, deci în urmă cu 46 de ani, când Richard Nixon, un politician american inteligent, ambiţios şi fără scrupule, a făcut o vizită la Moscova, în speranţa că va face acolo poze multe şi o imagine solidă acasă, la alegerile din acel an pentru Casa Albă. Dar vizita a fost un eşec, aproape o săptămână a stat singur cuc în hotel, nimeni din troika de la Kremlin şi cei dimprejur nu s-a întâlnit cu el şi apoi, într-un moment de inspiraţie astrală, a luat avionul şi s-a dus la Bucureşti. Acolo a fost primit cu toate onorurile de către Nicolae Ceauşescu, un politician tot inteligent, tot ambiţios, tot fără scrupule şi, în plus, disperat să fie băgat în seamă de Occident. Întâlnirea le-a purtat noroc amândurora, Nixon a devenit al 37-lea preşedinte al SUA la 5 noiembrie 1968, pentru şase ani, iar Ceauşescu, favoritul Vestului pentru următorii 10, 1968-1978. Luat în seamă şi linguşit cu epitetul “maverick”, adică murgul cel rebel al Estului, în scurtă vreme a confiscat România, la rândul lui Hollywood-ul, filiala din Washington, a avut, în sfârşit, un erou, un “răzvrătit” faţă de Moscova, chiar în ograda ei. Afacerea a fost corectă. Preţul l-a plătit poporul român îngenuncheat, nimeni nu l-a apărat în faţa tiraniei, spre a nu se deranja povestea hollywoodiană cu “maverickul” cel nărăvaş. După kitsch-ul din 1996-2000, în sfârşit a sosit sfârşitul comunismului şi post-comunismului românesc, cu alte cuvinte kitsch-ul cu Convenţia Democrată, hoţii ei şi împotmolirea definitivă a reformei, în 2004, America a lansat a treia încercare de a crea şi instituţionaliza în România o lume pe înţelegerea şi interesele ei: regimul Traian Băsescu. A fost al treilea eşec în 46 de ani, mult, mult mai mare decât primele două. Relaţiile ceauşesco-americane şi băsesco-americane au pervertit şi deformat raporturile autentice româno-americane, dintre cele două ţări şi popoare. Pe acest fundal nefast urmează să se consume, sperăm altfel, această toamnă.

Peste scurtă vreme, la 4 noiembrie, vor avea loc în Statele Unite alegerile pentru Congres, sunt puse în joc toate cele 435 de locuri din Camera Reprezentanţilor, 33 din 100 de la Senat, alegeri de guvernatori în 38 de state şi teritorii, de judecători în 46 de state şi de numeroşi primari locali, inclusiv la Washington. Deocamdată, la mijlocul lui septembrie, sondajele specializate în alegeri la jumătatea mandatului prezidenţial (CNN/ORC International, Cook Political Report, Rothenberg Political Report, New York Times, Washington Post etc.), precum şi analizele experţilor şi ale top mediei naţionale aproape sunt în consens, că lucrurile vor rămâne aşa cum sunt de patru ani, adică republicanii vor păstra majoritatea în Cameră, iar democraţii vor continua să controleze Senatul. Totuşi, aceiaşi media şi experţi, susţinuţi de politicieni din ambele partide şi de opinia publică, cred că aceste alegeri pentru Congres sunt cele mai importante din anii ’30 ai secolului trecut încoace şi că reprezintă o problemă existenţială acută, în sensul că vor marca fie refacerea generală a partidului republican, fie alunecarea sa ireversibilă, în continuare, către spargerea unităţii şi către un viitor absolut necunoscut. Din 2008 încoace, de când au pierdut Casa Albă şi, apoi, din 2010, când au luat controlul Camerei, republicanii au dus o singură politică: obstrucţionarea absolută a oricare legi puse pe masă de preşedinte şi democraţi, punct. Guvernarea a fost blocată, s-a creat un mediu politic toxic, politicile americane au funcţionat şi funcţionează în regim sever de avarie. Rigiditatea şi obtuzitatea republicanilor au ieşit din toate proporţiile, partidul lui Lincoln, venit pe lume la 1854 ca să abolească sclavia negrilor, are astăzi sub 6% din votul lor, a pierdut electoratul feminin, hispanic, al altor minorităţi etc., a rămas un partid al albilor. Grupurile, grupuleţele şi individualii din partid (social conservatori, conservatori fiscali, paleoconservatori, conservatori tradiţionalişti, neoconservatori, moderaţi, libertarieni etc.) se ceartă ca chiorii, permanent, între ei, şi apoi cu democraţii, pe orice, pe Obamacare, imigrare, cheltuieli militare, bugetări guvernamentale etc. Venerabilul candidat prezidenţial republican din 1996, Bob Dole, reproşează negativismul paranoic instalat în partidul său, spune că republicanii de astăzi sunt atât de învrăjbiţi încât nu l-ar susţine nici pe Lincoln sau Ronald Reagan. În sfârşit, din februarie şi până în iulie curent, cu relaţiile extrem de tensionate cu Moscova, pe fondul crizei din Ucraina, republicanii au blocat în Senat numirea unui ambasador american în Rusia, preşedintele şi Congresul Statelor Unite ale Americii nu au fost reprezentaţi la Kremlin de nimeni (!?).

În aceste condiţii nefavorabile, în care funcţionează şi politica externă americană, SUA devin totuşi, din nou, un factor cu un impact serios asupra reconfigurărilor din România sfârşitului de an 2014. De data aceasta, el poate fi denumit “Factorul 4 noiembrie”, întrucât, pentru prima oară din 1990 încoace, alegerile din acest an pentru Congresul SUA – la 4 noiembrie – cad exact între turul I şi turul II al alegerilor de aici – la 2 şi 16 ale lunii. Deoarece experienţa alegerilor prezidenţiale româneşti din 1996, 2004 şi 2009 ne spune că factorul America a fost unul decisiv şi că preferinţele ei pentru un candidat, sau altul, au primat la Bucureşti, avem toate motivele să credem că ce se va întâmpla pe Capitol Hill, în prima zi de marţi din noiembrie, va fi important în deznodământul turului doi al prezidenţialei de pe Dâmboviţa; de asemenea, că 4 noiembrie va fi foarte important şi pentru toate evoluţiile ulterioare nu numai ale României şi politicii sale externe, dar şi ale Europei Răsăritene. În acest ultim sens, trebuie luată în calcul şi posibilitatea ca republicanii să câştige şi Senatul şi, astfel, să controleze complet Congresul. În această variantă, cu siguranţă că lucrurile o vor lua de tot la vale, până la a scăpa de sub control, iată de ce.

Un prim semnal negativ a ceea ce ar urma odată cu o ipotetică victorie republicană la Senat a fost dat, zilele trecute, de senatorul John McCain. Acesta a anunţat că i s-a cerut şi a acceptat să facă campanie pentru trei colegi candidaţi din statele Kansas, Oregon şi Carolina de Nord şi că, în caz de victorie, va fi numit preşedintele Comisiei Senatului pentru serviciile Armatei. Este acelaşi McCain care a vorbit în ultima vreme, la Washington şi în direct, la Kiev, despre arme pentru Ucraina, de “iad pentru Rusia”, de escaladarea NATO, a armamentelor şi a numărului soldaţilor şi de conflicte deschise în estul Europei… Iar scenariul sigur, în cazul victoriei republicane în Senat, este următorul:

– Controlul discreţionar al Congresului ar duce la refacerea unităţii partidului republican şi anularea reformelor sociale ale lui Obama;

– Un Senat republican ar impune Americii o politică externă agresivă în Europa de Est materializată, în primul rând, în votarea deja propusului “Act pentru prevenirea agresiunii ruseşti” (S. 2277, introdus în Senat la 1 mai 2014, de către senatorul republican Bob Corker), prin care Moldova, Ucraina şi Georgia ar fi declarate “aliaţi majori non-NATO” ai SUA, forţe mari ale alianţei ar fi mutate în Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania, construirea şi lărgirea sistemului antirachetă american din Europa de Est ar fi accelerate, relaţiile economice cu Rusia ar înceta complet, ar porni acţiuni subversive în Rusia pentru înlăturarea lui Vladimir Putin.

Cu alte cuvinte, în cazul unei victorii republicane la Senat, la 4 noiembrie, destabilizarea Europei de Est ar putea deveni o realitate, cu toate consecinţele de rigoare. În ce priveşte România, este aproape imposibil de evaluat ce ar însemna intrarea completă a Congresului SUA sub control republican. Ceea ce s-ar întâmpla cu siguranţă este că ar urma supravieţuirea şi continuarea, sub următorul preşedinte instalat la Cotroceni, la 16 noiembrie, a regimului băsist.

Dar să sperăm că scenariul apocaliptic de mai sus rămâne un simplu scenariu şi că democraţii şi preşedintele Obama vor păstra controlul pe Capitol Hill, în Senat. Mai mult, să sperăm că ceea ce vedem astăzi, cu propriii noştri ochi, în America, va continua şi se va consolida. Şi vedem că trendul popular acolo este unul progresist, că Obamacare – sistemul preşedintelui de securitate socială, de inspiraţie europeană, mai cu hurducăieli, mai cu poticneli, mai lin – merge înainte; că preşedintele vorbeşte acum deschis şi critic de disproporţia exagerată dintre veniturile americanilor; că salariul minim a fost legiferat pretutindeni; că multe puncte din agenda democraţilor, cum ar fi reforma imigraţiei, controlul armelor şi muniţiilor, protecţia minorităţilor sexuale, legalizarea marijuanei etc., au susţinerea serioasă a populaţiei. Şi, ca niciodată în trecut, mai vedem că americanii se pronunţă pentru un guvern “mare”, solid, pentru politici populiste şi pentru politici sociale liberale, iar cei din grupul de vârstă 20-40 de ani, democraţi şi republicani laolaltă, au mers atât de departe încât, la un sondaj de la începutul anului, au afirmat că preferă socialismul, captialismului. Spunem şi noi altfel, că preferă Europa socială, unei Americi neoliberale.

Toate acestea de mai sus îi pun pe republicani într-o defensivă serioasă, la 4 noiembrie a.c.

Şi încă ceva, posibil hotărâtor în configurarea votului de la 4 noiembrie. Până mai zilele trecute, într-o Americă bulversată de terorismul jihadist al lui ISIS, republicanii şi-au croit campania aproape exclusiv pe lipsa de reacţie a preşedintelui. Dar poziţia lui intransigentă ulterioară, închegarea rapidă şi cu succes a coaliţiei internaţionale anti-ISIS şi anunţul că aceasta va acţiona şi în Siria i-au adus lui Obama o creştere de popularitate aproape instantanee. Dacă lucrurile vor merge bine acolo şi dacă ISIS va fi eliminată rapid, tema de campanie pe care republicanii contau la 4 noiembrie, “imobilismul” Casei Albe, va deveni un bumerang, un succes pentru democraţi şi pentru “războiul contra video terorii” al preşedintelui Obama.

În privinţa opiniei publice din România, aceasta poate spera că, de la 4 noiembrie 2014 încolo, în America republicanii nu vor putea evita un deznodământ defavorabil lor, ci numai să-l amâne, până către 2016. Asta ar însemna garanţii de pace, benefice, la Bucureşti şi în toată Europa de Est.

Autor: Radu Toma

Sursa: Cotidianul