Îmbătrânim într-o ţară în care nimic n-a mai rămas de admirat şi de lăudat.
Noi, cei care am ales să îmbătrânim în această ţară, trebuie să admitem că ne-am pierdut deprinderea de a lăuda. Trebuie să ne resemnăm în critici vehemente, în polemici care sfârşesc cu înjurături, în grimase care ţin loc de argumente şi în tăceri vecine cu scârba. Este adevărat că nici n-ai ce anume să lauzi în România de azi. (De multă vreme n-am mai auzit ştirea că „un grup de medici români au descoperit…” ceva, o substanţă, un ser, măcar un praf tămăduitor? Cercetarea medicală românească a dispărut, medicii noştri pleacă în lumea largă, aşa încât subiectul admiraţiei este inexistent!)
De mulţi ani, spaţiul public este ocupat numai de campanii contra, de atacuri murdare, de antipatii ce promovează dispreţul, de cusurgii, de moftangii cărora le pute totul, de specialişti deghizaţi în detractori. Este posibil să îmbătrânim într-o ţară în care nimic n-a mai rămas de admirat, de lăudat, de apreciat. Totul este negru, demoralizator, isteric, catastrofic, suntem pierduţi!
Când apar motive reale de admiraţie, ne pierdem în şabloane obosite şi banalităţi. Admiraţia onestă (a unei personalităţi, a unui erou „al zilelor noastre”, a unei fapte bune sau a unui spectacol de teatru) a fost înlocuită de aşa-zisul PR. De aceea, mă trezesc pe TV cu nişte ştiri/reportaje „de bine”, care ascund în fapt nişte biete campanii de publicitate (aşa-numita publicitate mascată). Când vreau să aflu dacă o carte este valoroasă (şi dacă merită s-o cumpăr), citesc o recenzie plină de „peltea” la adresa autorului, care mă face să renunţ. Interviurile cu marii noştri artişti nu sunt decât nişte reprize de entertainment. Nu se discută „marfa” (opera), contează numărul de adjective cu care este gratulat interlocutorul: „minunat”, „încântător”, „extraordinar”, „strălucitor”… Când mă pregătesc să mă duc la un film, aflu, graţie criticilor noştri, că regizorul este tânăr, că este întemeietor de şcoală (altă şcoală decât cea a lui Sergiu Nicolaescu sau Andrei Blaier!) şi că a schimbat faţa cinematografiei româneşti. Aiureli!
Nu mai ştim să ne exprimăm admiraţia. Nu mai ştim să lăudăm. Orice tabletă de ziar (scrisă pe colţul mesei) de un maestru (al unui grup) sau orice înjurătură a unui „formator de opinie TV” este ovaţionată prompt de aplaudaci. (Aplaudacii n-au murit odată cu Ceauşescu). De atâta încrâncenare şi ură am uitat să aplaudăm sincer. (Destul am aplaudat cu forţa înainte de ’89.) Aplaudăm fără să ştim motivul. Aplaudăm ca maimuţele. Se practică lauda în grup, în bisericuţe, pe generaţii, se laudă prost. PR-ul care ne înconjoară fabrică vedete de carton, „ne bagă în faţă” tot felul de impostori şi ridică statui caraghioase pentru nişte mediocrităţi.
Orice laudă timidă, chiar dacă este argumentată, se interpretează automat: sigur ai un interes, urmăreşti ceva, să-ţi iasă o combinaţie sau o conexiune personală. Mai bine stai în „banca” ta! Îmbătrânim urât în ţara asta. În venin şi fiere.
Petre Barbu
sursa: adevarul.ro