Ei bine, aflați că eu mi–am trăit viața mea de româncă prin împrumut. Nu am știut mare lucru despre țara mea până în 1990, de atunci am început s-o descopăr, după ce am avut bunul gust de a veni pentru prima dată „Acasă”. Pe fiecare cântec pe care l-am aflat aici am trăit o mie de vieți și o mie de morți. Pentru fiecare din cântecele care acum vi se par demodate, cu un ușor iz de naftalină, am trăit intens aventuri imaginare, ba eram vreo Ileană Cosânzeană ba Cenușăreasă. Depinde de cântec. Am avut o intensă viață virtuală mioritică, pe care nu mi-o va putea lua nimeni, niciodată, cu toate golurile și lipsurile ei. Nu, nu am prieteni imaginari, precum probabil deține mare parte din clasa noastră politică. Eu v-am vrut, dintotdeauna. De fapt nu pe voi, ăștia scârbiți, blazați, mici de atâta neputință. Am vrut românii mei, despre care nu am avut cum să învăț la orele de istorie din pribegie, haiducii și domnitorii demni, cei ce au făcut istoria, nu cei care ați îndurat-o. Atunci când vorbeați zeflemitori prin Clubul Arhitecturii de Domnul Ștefan al Moldovei, mie mi se înmuiau picioarele. Când l-am descoperit pe „Ciubăr Vodă” cu scârba aia mică de stea a lui Topârceanu, l-am recitit de douăzeci de ori. Eram siderată de atâta creativitate, de atât umor, de atâta profunzime.
Am descoperit că eram româncă în Spania în ianuarie 1986. Dincolo de acea mențiune pe certificatul de naștere, am întâlnit un om, un bărbat care–și trăia cei 80 de ani cum mi-aș dori să trăiesc miezul vieții, drept, dârz, și acel om m-a făcut să conștientizez cine sunt de fapt. Acel luptător s-a numit Leon Degrelle, a fost în cursul celui de-al doilea război mondial primul aliat al Furher-ului, șeful REX-ului din Belgia. A intrat în Waffen SS precum simplu soldat, a terminat războiul precum general după 75 de lupte corp la corp cu rușii pe frontul din Est. S-a mai făcut o lege cu numele dumnealui (Lex Degrelliana, singura de acest fel), prin care i se interzicea să mai calce vreodată în țara lui (Belgia) și să-și îmbrățișeze soția și cei 6 copii. Soția dumnealui a fost întemnițată după sfârșitul războiului timp de 6 ani pentru crima de a-i fi purtat numele, iar copiii au fost definitiv separați de mama lor și dați spre adopție în țările limitrofe, sub alte nume. După mulți ani Leon Degrelle și-a putut revedea copiii, după multe căutări. Și-a dus exilul în Spania cu durere dar cu demnitate, și m-a învățat pe mine că sunt româncă. Eu care venisem acolo ca reprezentant al Franței, m-am întors la Paris româncă, prin bunăvoința dumnealui. Câteva cărți și câteva cântece dăruite cu inimă bună mi–au arătat drumul meu.
Am mers împreună la un muzeu din Madrid, El Prado pe nume. Nu pot uita ochii plini de lacrimi ai generalului SS cu care se uita la o lucrare prin care se celebra sfârșitul războiului. L–am întrebat ce vede acolo de l-a emoționat așa de tare. Pentru mine era o pânză ce reprezenta o scenă de război, dar eu nu participasem niciodată la aceste grozăvii. Răspunsul a fost biciuitor : în toate războaiele, întotdeauna, învingătorul a întins mâna celui învins, l-a ajutat să se ridice. Numai ei, cei ce supraviețuiseră celui de-al doilea război mondial, nu au avut niciodată parte de această compasiune-firească- din partea învingătorului. Au fost vânați, peste tot. Ultimul atentat asupra lui Leon Degrelle a avut de fapt loc prin 1992, când era deja un domn bătrân în cârje, dar tot demn.
De atunci am citit tot ce mi-a căzut în mână prin exil despre țara mea, fără selecție. Am înghițit și minciuni, numai despre Țară să fie. Când în 1990 am putut pune piciorul în România, am absorbit tot ce puteam prinde, scrieri, muzici, până și filozofiile de cafenea. Și de atunci, păgubită atâta amar de timp fiind de viața mea normală, am trăit cu o intensitate mult mai mare orice era românesc.
Din acel moment -1990- viața mea ar fi putut lua absolut orice întorsătură. Rupându-mă de copilăria și adolescența mele de aiurea, am ales să colecționez muzica românească, piesă cu piesă, trăind intens fiecare melodie, ceea ce mi–a atras îndoielnica poreclă de „Fonotecă de aur”. Îndoielnică deoarece nimeni nu înțelegea această „pasiune” a mea pentru expresia românească sub orice formă.
Cu toate că nu m-am întors decât târziu în țara mea, m-am măritat, am făcut copii, i-am crescut. Am scris, am pictat, am cântat, am sculptat, am făcut casă, am plantat pomi. Și m-am implicat în viața românească odată revenită la vatră.
Cu ocazia participării la viața polis–ului, am descoperit fatalismul locuitorilor din zilele noastre ai acestui teritoriu, pe care ne încăpățânăm să-l mai considerăm al nostru. Românii nu sunt apatici, orice scriere autentică ne poate lămuri asupra acestui lucru.
Cum oare am ajuns să ne simțim atât de mici și nesemnificativi ? Ascultându–mi contemporanii mă cutremur. „Sistemul te strivește”, „ești prea mic pentru a face ceva de unul singur”, „românii sunt dezbinați, nu se vor uni niciodată”, „avem conducătorii pe care–i merităm” sunt doar câteva dintre aberațiile pe care fiecare le repetă cum prinde ocazia. Oricare dintre aceste afirmații poate fi demontată prin studiul istoric, prin logică sau fizică.
Într-o deplasare în Azerbaijan am auzit ceva ce m–a uns pe suflet. Ceva ce am simțit dintotdeauna. Micii azeri învață la școală despre cuceririle lui Gengis Khan. Normal, veți spune. Ei bine, marele Gengis a fugit de România, Dacia pe vremea ceea. Dacii noștri s-au retras în munți, au otrăvit fântânile, au dus o gherilă necruțătoare împotriva veneticilor. După o vreme destul de scurtă, Gengis Khan a fugit de la noi, la propriu. Azerii toți ne prețuiesc precum poporul DÂRZ care l–a descurajat pe marele Khan însuși. Și noi nu putem să ne prețuim ?
Români, unde este coloana voastră vertebrală ? Chiar doriți să învățați copiilor voștri filozofia de pașalâc „Capul plecat sabia nu-l taie” ? Nu vă ajunge vouă, părinți, brutalizarea zilnică a copiilor noștri prin școala care a ajuns să-i robotizeze, societatea asta „modernă” care este violentă numai împotriva ei însăși și televizorul la care îi expuneți ?
Leon Degrelle scria în cartea „Hitler pentru 1000 de ani” (Madrid, 1969) următoarele :
„Nouă, celor ce am supraviețuit în 1945 Frontului din Est, cu rană lângă rană, sfâșiați de dolii, încovoiați de nevoi, ce drepturi ne mai rămân oare ? Suntem cadavre. Cadavre cu picioare, brațe, cu suflu, dar totuși cadavre.
A spune un cuvânt în public, sau a scrie zece rânduri atunci când ai luptat, cu arma în mână împotriva Sovieților și, mai ales, atunci când ai fost un șef așa-zis „fascist” este considerat imediat, în tabăra bine-gânditoare a „democraților” ca un fel de provocare.
Unui bandit de drept comun îi este permis să se justifice. Și-a omorât tatăl ? Mama? Banchierii ? Vecinii ? A recidivat ? Douăzeci de publicații internaționale îi vor deschide spațiul pentru a-și publica „Memoriile”, vor publica sub titluri atrăgătoare povestea crimelor lui, poveste prezentată cu o mie de detalii picante, de-ar fi vorba de Cheisman sau de zece din adepții lui.
Descripțiile clinice macabre ale unui vulgar asasin se văd publicate în tiraje de milioane de best– sellers ale analistului scrupulos, americanul Truman Capote.
Alți asasini publici precum Bonnie și Clyde cunosc gloria cinematografică și dictează până și moda în magazinele cele mai pretențioase.
Când vine vorba de condamnați politici, aici depinde. Culoarea partidului lor politic dictează.
Un „Campesino”, țăran sadea devenit șef de bandă în „Frente Popular”, care nu avea nici o remușcare omorând compatrioții lui chiar a putut, în Spania lui Franco să explice pe larg cu lux de amănunte cum a trăit el aventura lui însângerată de Spaniol „de stânga”, în ziarul cu cel mai mare tiraj din Madrid, ajungând la sute de mii de oameni.
Dar iată, el era „de stânga”. Deci el avea voie, cum cei „de stânga” au toate drepturile”.
Poate că am trăit eu într-un vis nesfârșit, explorând orice cale posibilă prin prisma cântecelor, scrierilor românești ce le descopeream cu lacrimi de recunoștință în ochi. M-am simțit rând pe rând domnitor, Ana lui Manole, femeie ușoară, preot, țărancă, haiduc, după ce-mi pica în mână. Dar pot spune că am trăit și continui să trăiesc românismul, acela măreț de care voi vă deziceți și pe care-l luați în derâdere.
Ei bine vouă, cei ce vă încăpățânați să negați destinul nostru glorios, vouă ăstora care vă simțiți mici de atâta rrromism, vreau să vă spun următorul lucru : ruperea de țara natală este un lucru crunt pentru un copil, îndeosebi dacă mai apoi vrea să o revendice precum ROMÂN, se recunoaște de acolo împotriva oricărei probabilități, atunci când alții îi spun „francezul”, „spaniolul” sau „italianul” prin locurile lui de baștină. Luați aminte, banii pe care îi munciți aiurea rupând copiii voștri de acasă, de familiile lor, de tradițiile lor, vă vor costa scump odată și odată. Poate unul dintre copiii voștri -dacă nu toți- vor face ca mine, se vor întoarce acasă. Și eticheta aceea de spaniol, indigen, îi va durea tare rău. Dar pe voi vă va durea și mai mult văzând că nu-și găsește locul în satul, în orașul său.
Și poate că ai voștri copii vor întâlni și ei un om dârz, vertical, ce a avut tăria să nu-și renege credința și faptele. Un om ce a reușit să trăiască și să moară demn. Poate că unii dintre acei oameni sunt chiar printre noi, cei ce ne luptăm în țara noastră cu morile de vânt, chit că voi ceilalți încercați să ne convingeți că suntem mici. Da, istoria este scrisă de învingători. Dar voi ce vă simțiți striviți de atâta neputință nu ați învins încă. Iar noi, ce suntem mari, nu plecăm la o bătălie pentru a o pierde.
Autor: Simona Niculescu