Europa: un eşec repetat pentru România

„Îndată ce un popor ţinut în jug îşi recapătă libertatea şi este recunoscut ca de sine stătător, iute aşa-numitul Concert European îi găseşte un principe, pe care-l cocoţă pe un tron nou, abia lustruit… Aşa imediat ce Belgia se separă de Olanda şi este recunoscută ca stat deosebit i se octroiază, ca dar de independenţă, un principe german… .” Polemica lui Gheorghe Panu de la sfârsitul secolului al 19-lea evidenţiază faptul că pentru suveranitatea şi autodeterminarea unei naţiuni s-a plătit mereu un preţ scump. Echivalentul în zilele noastre este nu doar libertatea recăpătată după căderea comunismului, dar şi un suveran impus de Berlin sau Bruxelles după o suspendare eşuată, părtaş în definiţia binelui naţional după aşteptările străinătăţii, care din adâncă supuşenie condamnă asocierea problemelor economice ale ţării cu sacrosancta Uniune Europeană.

Bugetul UE pentru anii 2014-2020 şi alocările pentru România sunt subiectele centrale din aceste zile. În ciuda unui grad de absorbţie extrem de limitat din fondurile disponibile, de aproape 10%, aşteptările Bucureştiului la suma alocată în următorul buget sunt mai mari decât la mărirea propriei capacităţi de absorbţie. Diferitele strategii de negociere şi jonglerii ale cifrelor însă ascund în mare parte o stare cronică a gradului şi modului de integrare a României în structurile europene, mai veche de un secol.

Patru decenii de comunism au şters din memoria colectivă încercările şi consecinţele integrării României în diferitele modele de colaborare europeană de dinainte de 1947. Realitatea unei Românii dezindustrializate pe urma integrării în UE nu este un termen neglijabil care să fie exclus din ecuaţie, aceasta fiind o problemă recurentă a ţării dezbătută pe larg chiar şi de Eminescu pe urma semnării unor acorduri comerciale cu Austro-Ungaria şi alte state în 1876 care au transformat ţara într-o piaţă de desfacere şi care au blocat dezvoltarea unei industrii proprii. În susţinerea acestei idei a exprimat şi Mihail Kogălniceanu opinia majoritară din acea epocă: „Dacă noi aveam un tarif autonom, când bunii noştri vecini unguri ar fi zis că închid graniţele pentru vitele noastre, atunci am fi zis şi noi: închidem graniţele pentru făinile şi vinurile ungureşti“.

Tocmai de aceea opţiunea pentru Bruxelles nu este doar în limitele unor negocieri într-o bandă îngustă de la veto la supuşenie totală; România împărtăşeşte soarta altor state est-europene care prin apartenenţa la UE şi-au sacrificat întreaga industrie, şi-au exportat forţa de muncă calificată, şi-au deschis frontierele transformându-se în pieţe de desfacere şi care într-un timp relativ scurt au revenit la frământările economice de la sfâriştul secolului al XIX-lea. În 1893 s-a produs în urma presiunilor financiare interne şi externe, datorită faptului că jumătate din datoria publică a ţării era faţă de Germania, semnarea unei convenţii comerciale cu Berlinul.

Efectele convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria şi cu Germania la cererea lui Bismarck au fost în privinţa distrugerii meşteşugului autohton şi a transformării ţării într-o piaţă de desfacere, similare cu efectele integrării României în UE. Acordurile vamale au stârnit un val de nemulţumire printre industriaşii români, care au protestat vehement, deoarece taxele vamale nu mai erau menite să protejeze dezvoltarea industriei autohtone. Marele economist român Constantin Băicoianu (1871-1945) a scos în evidenţă că „în 1885, când Europa lua drumul autonomiei, noi înclinam spre convenţionalism”. De acelaşi convenţionalism şi conformism au dat dovadă şi negocierile proaste ale României din cadrul aderării la UE, dar şi dorinţa de a fi printre membrii docili ai acestei uniuni.

În aceşti termeni poziţia ţării nu mai poate fi negociată doar în cifre şi procente, ci impune şi o discuţie mai largă pe preţul aderării şi sacrificiile necuantificate ale integrării ţării în UE. Astfel privind lucrurile, România nu este o ţară net beneficiară a sistemului, ci un net contribuabil care asigură printr-un consum bazat pe credite un excedent comercial şi locuri de muncă în centrul Europei.

Dar ce putem învăţa din istorie? România revine în final după eşecul politicii liber-schimbiste, similară cu cea a integrării în UE la o politică protecţionistă care după câţiva ani de aplicare a adus la o creştere a industriei româneşti fără precedent. Pentru economia României, perioada 1876-1916 a fost una de creştere economică, în care s-au pus bazele unei industrii naţionale competitive, ale cărei culmi vor fi reprezentate de anul 1938.

Nu în veto ar consta aşadar o replică a României, cât într-o poziţie totuşi demnă de a ne rezerva dreptul de a explica mai pe larg cetăţenilor ceea ce înseamnă integrarea europeană. Nici o sancţiune nu poate fi mai nemiloasă pentru neosovieticii de la Bruxelles decât demascarea unei iluzii. Ne întoarcem la manualele de istorie pentru o ultimă dată şi citim o altă paralelă istorică halucinantă a realităţii vazute de Justus în revista „Facla” (III, pp. 633-634) din 1912 cu zilele noastre: „România liberă, şi cu ea întreg neamul românesc, fost-a zălogită Germaniei industriale? Fost-a ucisă din punct de vedere economic, politic şi etnic de dragul marii industrii germane şi al Triplei Aliante?”.

La această întrebare Justus preciza cu exact un secol în urmă că nu poate să răspundă decât „trădătorul intereselor vitale ale neamului nostru”. Astăzi ne încadrăm şi politic pe aceeaşi traiectorie nefastă care, după cuvintele lui Gheorghe Panu cu referire la rolul sefului statului, acesta „domneşte, şi nu guvernează. Cu mult umor arată cum, la noi, întreg mecanismul constituţional complicat era stabilit… într-un singur scop: de a menţine şi a da viaţă unei instituţii încurcătoare, a cărei necesitate nimeni nu o simte…” – astăzi o preşedinţie loială Bruxelles-ului.

Radu Golban
sursA: cotidianul.ro