În cel mai recent roman al său, scriitorul francez Michel Houellebecq prezintă o situaţie controversată: în anul 2022 Franţa a devenit o ţară islamizată în care universităţile trebuie să predea Coranul, femeile trebuie să poarte văl şi poligamia e legală. Cartea, care a creat agitaţie în Franţa, a fost introdusă în vânzare pe 7 ianuarie. În aceeaşi zi, un grup de terorişti a ucis 12 oameni la sediul revistei satirice franceze Charlie Hebdo.
Coincidenţe
De asemenea, pe 7 ianuarie, cancelarul german Angela Merkel s-a întâlnit cu prim-ministrul britanic David Cameron în Londra. Deşi motivul formal pentru întâlnire a fost să se discute următorul summit G-7, cei doi lideri au mai discutat propunerile lui Cameron de a limita migraţia în Europa. Într-un final, un eveniment mult mai puţin mediatizat a avut loc în Germania în acea zi: un grup de politicieni din Alternativa Eurosceptică pentru Germania s-au întâlnit cu membrii Pegida, grupul de protest anti-islamic care a mai organizat manifestaţii de protest în Dresden şi altele mai mici în alte oraşe germane.
Datele acestor patru episoade sunt doar o coincidenţă, dar chestiunile implicate nu sunt. Un număr din ce în ce mai mare de europeni cred că oamenii din alte culturi le ameninţă identităţile naţionale şi mijloacele de trai. Emergenţa mişcării Pegida din Germani, care se opune „islamizării” Germaniei, atacul terorist de la Paris şi recentele atacuri împotriva moscheilor din Suedia au îndreptat atenţia spre musulmani. Dar frica europenilor şi neîncrederea „străinilor” e un fenomen mult mai amplu care merge dincolo de chestiunea violenţei legate de Islam. Ce se întâmplă de fapt e că Europa redescoperă naţionalismul.
Limitele integrării europene
Europa a fost în mod tradiţional un leagăn al naţionalismului. De la naţionalismul romantic al secolului XIX la totalitarismul secolului XX, europenii s-au autodefinit un timp îndelungat printr-un puternic sentiment al apartenenţei naţionale, adesea legat de limbă, etnie şi religie, şi neîncrederea în străini. Iubirea pentru locul în care te-ai născut, încrederea oamenilor care te înconjoară, şi teama de ceea ce străinii ţi-ar putea face ţie şi comunităţii tale e un sentiment uman de bază. Dar în Europa naţionalismul este notabil în mod particular pentru adevărata scară a morţii şi distrugerii pe care a adus-o pe continent pe parcursul istoriei.
Conştienţi de pericolele naţionalismului, după al doilea război mondial europenii au căutat să slăbească statul naţional şi să-l înlocuiască progresiv cu Uniunea Europeană, o grupare de instituţii supranaţionale care, în timp, au fost menite să creeze o identitate europeană supranaţională. Ideea a funcţionat ceva timp, în special la nivel economic, unde instituţiile au atins rapid integrarea. Dar în ultimii câţiva ani, câteva schimbări în Europa au expus limitele proiectului.
Criza economică
Prima cauză este criza economică. Într-o mare măsură, prosperitatea a fost adezivul care ţinea Uniunea Europeană împreună. În vremurile bune, când majoritatea oamenilor au o slujbă şi copiii sunt convinşi că ei vor avea o viaţă mai bună decât părinţii lor, ideea cedării suveranităţii naţionale instituţiilor supranaţionale e mai uşor de acceptat. Dar prosperitatea nu mai e o certitudine, şi mulţi oameni în Europa încep să se îndoiască de beneficiile proiectelor europene. Declinul economic duce de asemenea la o criză de reprezentare; un număr în creştere de cetăţeni nu se mai simt reprezentaţi de partidele politice mainstreem, uniunile şi alte instituţii tradiţionale.
Imigraţia
Al doilea element este imigrarea. Criza economică afectează continentul inegal; ţările din nordul Europei se descurcă mai bine decât cele din sud. În plus, lărgirea Uniunii Europene la mijlocul anilor 2000 a deschis uşa pentru imigrare din ţările fostului bloc comunist. În rezultat, ţări ca Germania, Regatul Unit şi Olanda se confruntă cu imigrare din ţările din sudul şi estul Europei.
Mai mult, criza economică a Europei coincide cu adâncirea instabilităţii cronice în Orientul Mijlociu şi Levant. Această instabilitate a dus la o criză de refugiaţi în Europa pe măsură ce sute de mii de căutători de azil politic vin în Europa în fiecare an, cei mai mulţi dintre care sunt Musulmani.
Soluţia xenofobiei
În timpuri de greutăţi economice, oamenii tind să caute răspunsuri simple la probleme complexe, şi „străinii” sunt de asemenea cele mai uşoare ţinte. Nu este o coincidenţă că protestele Pegida au izbucnit în Saxonia – unul dintre landurile germane cu cele mai mici rate de imigrare dar cu cele mai mari rate de şomaj. Zone coezive din punct de vedere etnic şi lingvistic tind să fie mai puţin tolerante cu oamenii cu diferite fonduri culturale.
A treia chestiune este integrarea. Cele mai multe guverne europene operează sub ideea că imigrarea ar putea ajuta Uniunea Europeană să diminueze efectele îmbătrânirii şi scăderii populaţiei. Dar multe ţări se luptă să-i integreze pe deplin pe noii veniţi. Întâmpinarea unor obstacole precum legile rigide de cetăţenie şi barierele culturale universale, multor străini le este greu să se simtă ca acasă în noile lor ţări de reşedinţă. În unele cazuri, situaţia continuă timp de generaţii.
Presiunile sociale
Şomajul în rândurile tinerilor, lipsa oportunităţilor şi discriminarea socială au fost unele din cauzele revoltelor franceze din 2005. După un deceniu, nu s-a schimbat nimic prea mult în Franţa în termeni de integrare, în timp ce criza economică a amestecat unele dintre problemele structurale ale ţării, şi grupurile islamiste precum Statul Islamic au succes în folosirea reţelelor sociale ca să atragă tineretul vest-european.
Cetăţenii europeni care se întorc acasă după ce sunt antrenaţi în Orientul Mijlociu au înfăptuit multe din recentele atacuri teroriste din Europa. De la izbucnirea războiului civil din Siria, mai mult de 550 de islamişti au părăsit Germania ca să călătorească în regiune. Ceva mai mult de jumătate din ei aveau cetăţenie germană. Presa franceză a raportat recent că peste 400 de cetăţeni francezi luptă în Siria. Există un cerc vicios de bărbaţi şi femei tinere care se simt defavorizaţi şi discriminaţi împotriva întoarcerii la violenţă – ceea ce doar alimentează retorica anti-imigrare şi anti-Islam.
Sistemele politice în timpul violenţei
Guvernele europene din vest sunt sub un stres considerabil. Ele trebuie să facă faţă imigrării din naţiuni europene mai puţin dezvoltate în timp ce încearcă să asimileze căutătorii de azil care vin din zona mediteraneană. Simultan, ele se confruntă cu emergenţa partidelor anti-imigrare (de la Frontul Naţional în Franţa la Partidul Independenţei Regatului Unit în Marea Britanie) şi atacurile teroriste recurente din partea cetăţenilor care au fost antrenaţi în Orientul Mijlociu. Multe ţări ale Europei occidentale trebuie să se confrunte cu aceste probleme pe lângă economiile stagnante şi rata mare generalizată a şomajului. Combinarea stării proaste de lucruri în economie şi rezistenţa la imigrare este o provocare serioasă pentru coeziunea Uniunii Europene.
Guvernele naţionale şi regionale pun sub semnul întrebării acordul de la Schengen, care elimină controlul la frontieră între cele mai multe din statele membre ale UE. În lunile recente, o dezbatere a izbucnit când guvernul landului german Bavaria a acuzat guvernul italian că oferă azil căutătorilor de azil (care conform normelor europene ar fi trebuit să rămână în Italia) să părăsească ţara şi să ceară azil în alte locuri din bloc. Roma a cerut mai multă solidaritate între membrii UE în receptarea refugiaţilor. Din punctul de vedere al Bavariei, acordul de la Schengen ar trebui suspendat. Din punctul de vedere al Italiei, Uniunea Europeană nu-şi poate forţa naţiunile costale să poarte unica responsabilitate a cazării căutătorilor de azil.
Limitarea libertăţii de mişcare
Pactul de la Schengen de asemenea se confruntă cu critici venite din partea unor grupuri care argumentează că insuficienţa controalelor interne la frontieră le dă teroriştilor posibilitatea să se mişte prin Uniunea Europeană după ce intră în bloc. Mai mult, unele ţări au fost acuzate de aplicarea unor controale la frontieră mai slabe decât altele. În lunile recente membrii UE au discutat căi de a îmbunătăţi schimbul de informaţii pe continent, dar indiferent de o colaborare mai bună în acest domeniu este imposbil de a urmări fiecare ameninţare potenţială.
Chiar şi în afara înţelegerilor de la Schengen, principiul mişcării libere a oamenilor – unul din piloanele fondatoare ale Uniunii Europene – e sub semnul întrebării. Parţial, din cauza presiunii din partea Partidului Independenţei Regatului Unit şi parţial din cauza propriei sale ideologii, guvernul britanic a flirtat cu ideea introducerii „frânelor de urgenţă” pe imigrarea în UE. Germania a respins rapid ideea şi în cele din urmă Londra a abandonat-o. Însă faptul că un guvern moderat într-o ţară din nucleul UE face asemenea propuneri reflectă proporţia în care dezbaterea despre migraţie în Uniunea Europeană nu mai este la extremele ideologice ale spectrului politic.
Înapoi la naţionalism
După decenii de supranaţionalism postbelic, europenii discută din nou identităţile lor naţionale. Francezii au încercat să demareze o discuţie în 2009, când preşedintele de atunci Nicolas Sarkozy a lansat o dezbatere publică despre „ce înseamnă să fii francez” – un exerciţiu care a degenerat rapid într-o discuţie despre rolul musulmanilor în ţară. Protestele Pegida au dus la dezbateri similare în Germania, o ţară care din motive istorice se simte extrem de inconfortabil cu acest subiect dar de asemenea consideră că schimbarea generaţională sparge vechile tabu-uri. Aceste dezbateri nu vor dispărea din Europa şi îi vor forţa pe europeni să aibă de a face cu întrebări dificile care au rămas latente timp de decenii.
La baza acestor probleme este rezistenţa crescândă la globalizare, înţeleasă ca mişcare liberă a bunurilor, serviciilor şi, cel mai important, oamenilor. De la cizmarul italian care nu poate concura cu importurile chineze ieftine la muncitorul britanic din uzină care crede că imigranţii polonezi îi ameninţă slujba, mulţi europeni cred că globalizarea este o ameninţare pentru stilul lor de viaţă. Faptul că Uniunea Europeană s-a construit pe multe dintre principiile globalizării explică de ce blocul devine tot mai fragmentat şi de ce promisiunea unor „State Unite ale Europei” probabil nu va fi atinsă niciodată.
Sursa: Adevarul.ro