Acum avem timp pentru a ne privi atenti unii pe altii, compatrioti, copii prostanaci, elevi in aceeasi clasa politica a repetentilor.
Ne-am oprit gafaind si privim stupefiati imprejur si pe noi insine. Unde am ajuns? Cum mai iesim de aici? Cum a fost posibil? Cine e de vina? Cu toata crisparea, cu toata oboseala care i-a cuprins pe unii, avem totusi ragazul de a ne regasi. De a sta de vorba cu vecinul, de a reinnoda prietenii; un sentiment abstract de solidaritate pluteste deasupra debusolarii generale.
Parca multi ar vrea sa fie din nou acasa. Cum-necum, sa aiba parte iarasi de senzatia aia de siguranta, de cunoscut, de liniste chiar si atunci cand e scandal, pentru ca certurile, acasa, urmeaza un scenariu prestabilit si arhicunoscut. Aici, totul e invaluit intr-un mister rece, nu mai stim incotro s-o apucam. De intors din drum, nu ne mai putem intoarce. De inaintat, nici vorba. Drept pentru care, cel mai bine este sa ramanem pe loc si sa asteptam pana cand ne va gasi, inca o data, si pe noi cineva. Intre timp, putem incropi niste jocuri de societate pentru a ne mai trece spaima. Ne putem juca, de exemplu, de-a formarea Guvernului. Ne putem vota un sef, dupa care sa ne jucam de-a contestatia, ne putem alege niste gasti pe care sa le punem pe urma sa se lupte intre ele, cu crengi de copac uscate pe post de sabii. Avem timp si de un sah cu destinele unora dintre noi sau de o tabla pe impartirea unor privilegii. Putem sa ne redistribuim banii intr-un buget comun printr-un joc de poker. De batrani putem sa uitam in conditiile date. La fel si de cei bolnavi ori suferinzi. Desigur, asta nu inseamna ca nu trebuie ca, din cand in cand, sa facem un bilant al supravietuitorilor prin ceva care sa semene mai degraba a referendum (mai simplu, mai tonifiant) decat a recensamant (mult mai complicat si mai morbid). Pe copii ii putem alinta parinteste cu povesti, sa incercam sa le distragem atentia, sa-i invatam sa citeasca dupa cartile ratacite pe undeva, prin gentile de voiaj. Dar mai putem, de exemplu, si sa facem un foc de tabara pentru a ne bucura si a ne incalzi, eventual si pentru a semnaliza locul in care ne aflam. O putem face, chiar daca asta prezinta riscul de a declansa un incendiu de proportii, pentru ca suntem singuri si nu este nimeni sa ne faca observatie in legatura cu un comportament necivilizat. Putem incinge hore si putem canta vechile cantece de drumetie. Rezervele cu care am venit de acasa ne mai ajung inca o bucata de vreme. Asa ca, ce nu putem face? Orice, totul ne este permis, merita sa ne bucuram din plin de aceasta libertate. Din cand in cand, la intervale regulate, cineva trebuie sa strige din rasputeri: “Eurooopaaaa, ne auzi???!!!”. Asta este singura obligatie pe care o mai avem.