Euro. O interpretare rothbardiană a evoluţiei monetare recente

Eseul lui Murray Rothbard Ce le-a făcut statul banilor noştri? se încheie cu o analiză a sistemului monetar internaţional, aşa cum se prezenta acesta la mijlocul anilor ’70. Vom prezenta, în cele ce urmează, evoluţia sa ulterioară, până în 1999. În acest sens, vor fi necesare reluarea câtorva aspecte ale teoriei monetare şi elaborarea suplimentară, pe linie rothbardiană, a teoriei monedelor-simbol concurente, ce deţine o însemnătate fundamentală pentru înţelegerea ultimilor 25 de ani.

1. Natura noilor instituţii monetare internaţionale

Magistrala expunere rothbardiană a istoriei monetare ne aminteşte în permanenţă axioma fundamentală a teoriei monetare, conform căreia derularea schimburilor monetare nu depinde de cantitatea de monedă. Orice cantitate de monedă este suficientă pentru a intermedia schimburile oricărei cantităţi de bunuri şi servicii. O cantitate mai mare de bani nu va permite tranzacţionarea bunurilor şi serviciilor decât la nişte preţuri superioare (la un nivel mai ridicat al preţurilor), în timp ce o cantitate mai redusă de monedă îndeplineşte aceeaşi funcţie la preţuri mai scăzute.

Pentru consumatori însă, nivelul preţurilor nu are în sine nici o importanţă. Dacă în circulaţie se găseşte o cantitate mai scăzută de bani, veniturile lor vor fi inferioare, dar şi preţurile bunurilor de consum vor fi, de asemenea, mai mici. Absolut analog, o cantitate mai mare de bani este acompaniată de venituri superioare, dar şi de preţuri mai ridicate pentru bunurile de consum. Pentru dimensionarea veniturilor reale, doar informaţia referitoare la nivelul preţurilor nu este, prin urmare, suficientă.

Aceeaşi concluzie se impune şi în cazul antreprenorilor. Nivelul preţurilor nu are nici un fel de influenţă asupra succesului în afaceri, elementul decisiv fiind mai degrabă diferenţa dintre preţurile de vânzare şi cele de cumpărare. Întreprinderile eficiente se bucură de marje suficient de ridicate, în timp ce întreprinderile nerentabile au marje mult prea scăzute ori uneori chiar negative. Diferenţe semnificative sau reduse, pozitive ori negative co-există însă foarte bine cu orice nivel al preţurilor. Cu cât este mai ridicată cantitatea de bani, cu atât preţurile de cumpărare, precum şi cele de vânzare vor fi mai mari, şi cu cât cantitatea de bani este mai scăzută, cu atât preţurile de vânzare şi de cumpărare vor fi mai reduse.

Din moment ce mărimea cantităţii de bani nu are nici un impact asupra modului în care banii îşi îndeplinesc principala funcţie, şi anume schimbul, cum se explică atenţia atât de mare pe care a atras-o din partea teoreticienilor şi a practicienilor sferei politice? De ce mai există autorităţi monetare de genul Bundesbank sau Fondul Monetar Internaţional, a căror principală funcţie este reglementarea şi distribuirea producţiei monetare?

Rothbard ne spune că trebuie să ne concentrăm atenţia nu asupra cantităţii de bani în sine, ci asupra variaţiilor sale. Acestea din urmă sunt, la rândul lor, nesemnificative pentru funcţia banilor de mijloc de efectuare a schimburilor, însă însoţesc în mod necesar redistribuţia. Când masa monetară sporeşte, banii suplimentari ajung, la început, la un mic număr de indivizi, apoi se difuzează de aici, treptat, către ceilalţi participanţi pe piaţă. Primii destinatari ai banilor suplimentari pot, aşadar, să achiziţioneze mai multe bunuri decât şi-ar fi permis în absenţa acestei creşteri, iar aceasta are loc în mod necesar în detrimentul indivizilor care-i încasează ulterior şi care pot achiziţiona acum mai puţin bunuri.

Cu alte cuvinte, variaţiile cantităţii de bani nu exercită, de fapt, nici o influenţă asupra funcţiei monedei de intermediere a schimburilor, ele deviază însă fluxul de venituri în cadrul societăţii.

Nu încape nici o îndoială că guvernele tuturor ţărilor au fost tentate dintotdeauna să preia controlul producţiei de monedă şi să dirijeze împărţirea acesteia în funcţie de propriile lor interese. Rothbard ne arată modalitatea prin care, în prezent, după secole de trudă, statul şi-a atins pe deplin acest obiectiv. Odinioară, moneda era confecţionată din metal preţios, iar producţia sa era, în consecinţă, limitată de resursele naturale; astăzi, în schimb, ea este o monedă-simbol, cel mai adesea sub forma banilor de hârtie[1], şi poate fi multiplicată de sute de ori instantaneu, la bunul-plac al producătorului său (autoritatea monetară). Prin acest mecanism, anumiţi cetăţeni sau anumite grupuri privilegiate se îmbogăţesc pe seama tuturor celorlalte persoane.

Ne putem imagina, fără prea mult efort, rolul pe care autorităţile monetare moderne îl joacă în orientarea fluxurilor de venituri. Într-o economie de piaţă neobstrucţionată, doar deciziile de cumpărare ale consumatorilor sunt cele care stabilesc ce anume poate fi produs în mod rentabil şi în ce cantitate. În democraţia pieţei, doar consumatorii decid, în definitiv, cine şi ce venituri câştigă. Însă autorităţile monetare se amestecă în acest proces şi îl scot parţial din funcţiune. Prin producerea, la nişte costuri derizorii, a unei cantităţi discreţionare de bani suplimentari, ele menţin în viaţă întreprinderile nerentabile pe cheltuiala tuturor celorlalţi cetăţeni. Ele creează o „lichiditate” ce slăbeşte procesul de selecţie. Tot tiparniţa de bancnote dă naştere şi „lichidităţii” care permite, aparent, o creştere nelimitată a datoriei statului şi a pieţei bursiere.

Într-un cuvânt, moneda de hârtie reprezintă cel mai important instrument pentru menţinerea şi promovarea intereselor privilegiate, adică aproape întotdeauna a intereselor statornicite. Moneda de hârtie îi face pe bogaţi şi mai bogaţi, iar pe cei puternici, şi mai puternici decât ar fi putut să fie dacă s-ar fi bazat exclusiv pe cooperarea voluntară a concetăţenilor. Ea îngrădeşte şi cartelizează piaţa şi dăruieşte statului mana graţie căreia acesta poate să se extindă în continuare, în detrimentul supuşilor săi.

În sfera internaţională, moneda de hârtie îşi schimbă doar forma, fără a-şi modifica însă natura de unealtă a îmbogăţirii nejustificate. Toate sistemele de bani de hârtie sunt creaţiile statului, iar evoluţia sistemelor monetare internaţionale nu reprezintă altceva decât prelungirea, cu alte instrumente, a politicii interne de redistribuţie. Asemenea sistemelor monetare naţionale, create pentru a acorda privilegii permanente celor mai influente grupuri politice pe seama tuturor celorlalţi cetăţeni, şi instituţiile politice internaţionale (SME, BCE, FMI etc.) au fost înfiinţate pentru a conserva şi a cimenta avantajele castei politice şi administrative.

Evoluţia din ultimii ani ne-a apropiat semnificativ de Noua Ordine Mondială, râvnită în Europa, Japonia şi Statele Unite de către un grup influent de oameni politici, antreprenori şi intelectuali, uniţi întru aceeaşi credinţă keynesiană. Este vorba de un proiect de proporţii, conform căruia relaţiile economice internaţionale să nu mai fie rânduite de contracte private, ci reglementate de o birocraţie internaţională. Sub această nouă ordine mondială nu trebuie să existe decât o singură monedă mondială şi o unică poliţie mondială, ce va impune dispoziţiile unei unice birocraţii internaţionale[2].

Aceste planuri, care, pentru Rothbard în 1990, nu erau decât nişte proiecte viitoare incerte, au fost parţial deja înfăptuite. Primul element al acestei noi şi minunate lumi l-a reprezentat, la începutul anilor ’90, înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului, care, în realitate, înlocuia acordurile comerciale între state, semnate în cadrul GATT. Începând cu 1994, a văzut lumina zilei Acordul nord-american de liber-schimb (NAFTA), iar în 1999 a fost rândul Băncii Centrale Europene. Comisia Europeană câştigă o tot mai mare influenţă şi se declară drept elementul central al unui viitor guvern central european. O bancă centrală mondială nu figurează încă pe ordinea de zi, dar aceasta ar trebui să reprezinte următoarea etapă evolutivă, o dată ce monedele naţionale vor fi dispărut o dată pentru totdeauna din Europa. Nucleul unei asemenea instituţii l-ar putea constitui Banca Mondială la Washington DC, ce fiinţează deja şi se află de mult timp în căutarea unei misiuni pline de semnificaţie. (Până în prezent, ea a servit, în principal, la menţinerea artificială la putere a guvernanţilor corupţi din ţările Lumii a Treia, pe calea furnizării de credite prelevate de la contribuabilii occidentali. În acest mod a fost cumpărată, de-a lungul războiului rece, cooperarea militară a acestor potentaţi. De atunci încoace, contrapartea a constat din liberalizări comerciale strict delimitate ale exporturilor, ce avantajează, în principiu, întreprinderile aflate în bune relaţii cu Banca Mondială.)

Cu toate că tendinţa către o nouă ordine politică mondială este limpede, nu este suficient să ne limităm la a o interpreta drept consecinţa unei conspiraţii mondiale. Cum fiecare plan coerent al unui grup este, într-o anumită măsură, fructul unei „conspiraţii”, nu am explicat nimic atâta timp cât ne mărginim să arătăm că anumite persoane sunt interesate de un anumit curs al evenimentelor. Trebuie arătată, în plus, modalitatea prin care aceste persoane au reuşit să-şi pună mai bine în valoare propriile interese în concurenţa cu altele. Care au fost condiţiile obiective ce au permis ca partizanii acestei noi ordini keynesiene să înregistreze un asemenea succes de-a lungul ultimilor 25 de ani? Aceasta este întrebarea la care ne propunem să răspundem în cele ce urmează.

2. Crearea sistemului monetar european (SME)

După prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods şi eşecul Acordului Smithsonnian în 1973, băncile centrale occidentale s-au putut desfăşura pentru câtva timp fără oprelişti. Au tipărit banii ce au servit la finanţarea exploziei statului paternalist, la susţinerea întreprinderilor neprofitabile ale statului ori finanţate de acesta. Au dat cale liberă liniilor de credit foarte „flexibile” pentru băncile comerciale, graţie cărora acestea din urmă au reuşit să acorde credite tot mai substanţiale statului, regiunilor ori comunelor.

Într-un cuvânt, zile binecuvântate pentru toate interesele economice privilegiate ale ţărilor occidentale. (În Germania a fost vorba îndeosebi de bănci, siderurgie, industria automobilelor, administraţie, construcţia de drumuri, sindicate şi industria farmaceutică.) Au existat însă şi efecte secundare care, atât din punctul de vedere al acestor grupuri, cât şi al altora, au fost extrem de neplăcute.

În primul rând, inflaţia a condus la „o fugă în bunuri de valoare”, care a afectat tot mai mult piaţa creditului. Această evoluţie a provocat o rezistenţă din partea băncilor şi a industriei.

În al doilea rând, inflaţia i-a expropriat pe toţi cei ce economisesc şi pe persoanele cu venituri fixe, ceea ce a nemulţumit îndeosebi clasa de mijloc, în particular pe funcţionari.

În al treilea rând, inflaţia a tins să diminueze dorinţa de economisire a cetăţenilor. În majoritatea ţărilor, această tendinţă era încă în mică măsură resimţită, dar a fost evident pentru toţi decidenţii că o inflaţie încă şi mai ridicată ar conduce, mai devreme sau mai târziu, la o scădere a acumulării de capital. Pe fondul restricţiilor – în acel moment, cu mult mai accentuate – ale mişcărilor de capital, o asemenea perspectivă nu era acceptabilă nici pentru industrie, nici pentru agenţii de pe pieţele financiare. Însuşi statul ajunsese să se teamă de o reducere a bazei impozabile viitoare.

În al patrulea rând s-a ivit problema, până în acel moment trecută cu vederea, a volatilităţii cursurilor de schimb. Principalele elemente ale sistemului de la Bretton Woods erau următoarele: A) obligaţia băncii centrale americane de a preschimba în aur dolarii prezentaţi de către celelalte bănci centrale şi B) obligaţia tuturor celorlalte bănci centrale de a schimba la cerere propriile monede în dolari. Monedele naţionale nu erau, în realitate, altceva decât certificate de proprietate asupra unuia şi aceluiaşi bun: aurul. Se caracterizau unele faţă de altele printr-o paritate fixă.

Cu totul altfel stăteau lucrurile în noul sistem de monede de hârtie cu fundament pur naţional ce i-a urmat, o dată ce biletele de bancă nu mai erau preschimbate în aur. Datorită acestui fapt, monedele naţionale nu mai reprezentau documente ce atestau proprietatea asupra unei anumite cantităţi de aur, ci erau bunuri de sine stătătoare. Băncile centrale se transformă din simple bănci în producători de monedă. Şi cum au fost tipăriţi mai mulţi franci decât mărci, mai multe mărci decât franci elveţieni etc., valorile diferitelor monede naţionale au evoluat în proporţii diferite. Astfel au apărut variaţiile cursurilor de schimb, care nu puteau fi anticipate cu certitudine şi care au constituit, datorită acestui fapt, stavile în calea comerţului internaţional, mai cu seamă în calea mişcărilor internaţionale de capital.

Pe acest fundal, noi grupuri de interese din cele apropiate domeniului economic şi-au făcut apariţia în toate ţările, pentru a determina revenirea la sistemul de cursuri de schimb fixe. În Europa, aceste eforturi au condus, în 1979, la crearea Sistemului Monetar European. În urma unei conferinţe ţinute la Bremen în decembrie 1978, guvernele Franţei, Germaniei, Italiei, Olandei, Belgiei, Luxemburgului, Danemarcei şi Irlandei au căzut de acord asupra stabilizării monedelor proprii în cadrul unor marje fixate. Rezultatul strădaniilor lor a fost naşterea a ceea ce s-a numit, într-un mod înşelător şi pretenţios, Sistemul Monetar European (SME).

SME a răspuns la cele două cerinţe esenţiale ale coaliţiilor politice dominante în ţările participante. Pe de o parte, el a stabilizat cursurile de schimb şi a redus, cel puţin în Europa, riscurile asociate investiţiilor străine, precum şi pe cele ale contractelor de livrare. (Să subliniem că de această situaţie au profitat nu numai „interesele capitalului”, ci toţi cetăţenii, căci o diviziune internaţională mai accentuată a muncii sporeşte productivitatea în toate ţările.)

Pe de altă parte, SME nu prevedea nici un fel de preschimbare obligatorie în aur a monedelor naţionale, nici măcar utilizarea vreunei monede-marfă. Din contră, el menţinea monedele de hârtie naţionale şi nu încerca decât să stabilizeze cursurile de schimb între acestea.

Obiectivul acestei construcţii este limpede. Introducerea unei monede-marfă ar fi limitat drastic capacitatea de a crea bani. Aşa ceva era inacceptabil din punctul de vedere al forţelor aflate la putere în ţările fondatoare ale SME, întrucât poziţiile lor economice depindeau de posibilitatea de a se finanţa recurgând la tipărirea de bani. Ele aveau, aşadar, un interes fundamental în prezervarea monedelor de hârtie. SME trebuia să fie construit pe bani de hârtie.

3. Semnificaţia SME, 1979-1998

Pentru a înţelege evoluţia SME, trebuie mai întâi să ne eliberăm de o greşeală atât fundamentală, cât şi răspândită. Majoritatea economiştilor comit eroarea de a judeca instituţii precum SME după intenţia creatorilor săi, şi nu după adevărata lor natură. Cu toate că obiectivul părinţilor SME a fost în realitate acela de a crea un sistem de cursuri de schimb fixe între monede de hârtie, instituţia căreia i-au dat naştere s-a dovedit ceva cu totul diferit.

SME nu a fost un sistem de cursuri de schimb fixe. Şi tocmai datorită acestui fapt a fost capabil să dea naştere unei ordini monetare într-o oarecare măsură stabile.

Adevărul devine evident o dată ce ne reprezentăm în mod clar premisele şi modul de funcţionare al unui sistem de cursuri fixe între monede de hârtie. Din punct de vedere tehnic, un asemenea sistem se caracterizează, în realitate, prin obligaţia băncilor centrale de a cumpăra, în limitele convenite, moneda celorlalte bănci centrale. O bancă centrală nu-şi poate stabiliza cursul decât într-un mod imperfect. Atunci când cursul său de schimb creşte, ea poate reacţiona prin sporirea producţiei de monedă, adică să declanşeze funcţionarea tiparniţei de bancnote, şi, prin vânzarea acestor bani suplimentari, să determine scăderea propriului curs de schimb. Când cursul său începe să scadă, situaţia este cu totul diferită. Ea poate apela la averea sa (aşa-numitele rezerve ale băncii centrale) pentru a cumpăra propria monedă. Chiar o bancă centrală bogată, ca Bundesbank, nu poate recurge o perioadă îndelungată la această soluţie. Prin urmare, devine necesar ca, la un moment dat, celelalte bănci centrale să înceapă să fabrice propria monedă pentru a cumpăra moneda în scădere şi pentru a împiedica o prăbuşire încă şi mai gravă a acesteia.

Aceste considerente de ordin pur tehnic pun în lumină problema fundamentală subiacentă tuturor sistemelor de parităţi fixe. Aceste sisteme amplifică realmente posibilităţile de manipulare. Să ne amintim că finalitatea monedei de hârtie este numai aceea de a servi la multiplicarea cantităţii de monedă mai rapid decât ar fi posibil cu o monedă-marfă, cu scopul de a manevra fluxurile de venituri din societate. Aşadar, această redistribuţie nu vizează, în general, decât economia naţională a băncii centrale în chestiune. Aceasta din urmă nu este în măsură să redistribuie decât în interiorul propriei economii. Ea nu are capacitatea să îmbogăţească propria economie pe seama celorlalte ţări, căci inflaţia monedei proprii conduce în mod inevitabil la o prăbuşire a cursului ei de schimb, ceea ce restabileşte un echilibru între importurile şi exporturile de bunuri şi servicii.

Lucrurile stau cu totul altfel într-un sistem al cursurilor fixe de schimb. După cum am văzut, un astfel de sistem oferă garanţia unei „a doua şanse” pentru monedele cu înclinaţii inflaţioniste. Ceilalţi actori de pe piaţă (celelalte bănci centrale) sunt siliţi prin natura sistemului să răscumpere, la vechiul curs, moneda a cărei valoare s-a depreciat. Astfel, o bancă centrală este tentată să multiplice cât de mult posibil propria monedă sau, în orice caz, mai mult decât o fac celelalte bănci centrale. În măsura în care reuşeşte, ţara inflaţionistă poate astfel să importe mai multe bunuri şi servicii decât exportă şi, în acest mod, să se îmbogăţească pe cheltuiala celorlalte ţări.

Este limpede, prin urmare, că orice tip de sistem de cursuri de schimb fixe între monede de hârtie se va prăbuşi, mai devreme sau mai târziu. Dacă fiecare prefect din Germania ar dispune de o tiparniţă ce imprimă bancnote asemănătoare celor ale Bundesbank-ului, fiecare dintre aceştia ar fi interesat să tipărească cât mai multe bancnote posibil, cu scopul de a-şi îmbogăţi regiunea pe seama tuturor celorlalte. Şi chiar dacă nu ar dori acest lucru, ar fi silit să facă inflaţie, deoarece, în caz contrar, ceilalţi proprietari de tiparniţe de bani ar putea să-l depăşească. Evident că un astfel de sistem nu ar fi viabil şi că ar conduce, mai devreme sau mai târziu, la hiperinflaţie, deci la o prăbuşire a monedei. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul unui sistem de parităţi fixe între monede naţionale. Băncile centrale implicate nu tipăresc o monedă unică, ci fixitatea parităţilor ajunge să definească monedele lor ca fiind o aceeaşi monedă. Fiecare dintre ele are deci interesul de a face cea mai mare inflaţie posibilă.

SME nu a fost un sistem de cursuri de schimb fixe, întrucât lipsea elementul esenţial, şi anume obligativitatea din partea băncilor centrale de a cumpăra alte monede. Dacă aceasta ar fi fost situaţia, SME ar fi funcţionat ca un fel de plasă de siguranţă pentru guvernele inflaţioniste, ce ar fi putut astfel să fie periodic salvate de către celelalte bănci centrale. Consecinţa inevitabilă ar fi fost o hiperinflaţie la scară europeană.

Băncile centrale ale SME nu aveau o responsabilitate decât în raport cu propriile monede. Fiecare bancă centrală era ţinută să producă cât mai puţină inflaţie, pentru a preîntâmpina o scădere a cursului de schimb al monedei sale. Când acesta se deteriora, fiecare bancă centrală era obligată să stopeze prăbuşirea prin vânzarea rezervelor proprii. Ea putea să spere într-o operaţiune de salvare din partea celorlalte bănci centrale, dar, aşa cum deja am subliniat, acestea nu aveau nici o obligaţie în acest sens.

În aceste condiţii, atingerea stabilităţii cursurilor de schimb nu era posibilă decât prin auto-restricţionare. Fiecare autoritate monetară trebuia să ia singură decizia de multiplicare cât mai puţin posibil a monedei sale. Însă această lecţie nu a fost învăţată decât treptat. Numeroase state europene nu doreau să înceteze politica inflaţionistă a anilor ’70. Ele căutau să beneficieze de cursuri de schimb fixe, dar continuând să manipuleze pe scară largă fluxurile de venituri graţie tiparniţei de bancnote. Acest lucru nu era posibil atâta timp cât alte autorităţi monetare erau mai puţin inflaţioniste. Or, s-a găsit întotdeauna în cadrul SME cel puţin o bancă centrală care să facă mai puţină inflaţie decât celelalte. Istoric vorbind, acesta a fost rolul băncii centrale germane, Bundesbank.

Cum, pe parcursul primilor ani ai SME, toate celelalte bănci centrale au produs mai multă inflaţie decât Bundesbank, valoarea monedelor acestora în raport cu marca a fost întotdeauna în scădere. Această împrejurare a antrenat frecvente „reajustări” ale parităţilor, aşa-zis fixe. Între 1979 şi 1983, numărăm nu mai puţin de nouă ajustări, necesare pentru a se ţine cont de pierderea de valoare a monedelor inflaţioniste. O schimbare semnificativă intervine pentru prima dată în 1983, când guvernul francez, sub lovitura eşecului propriei politici inflaţioniste, îşi reconsideră poziţia. În consecinţă, ajustările se răresc, însă devin mai spectaculoase. Între 1987 şi 1992 nu au existat modificări relevante, iar oamenii politici de toate culorile, favorabili Bruxelles-ului, au început să se împăuneze cu ideea că, în sfârşit, SME a permis atingerea unor cursuri de schimb de neclintit. De-a lungul verii lui 1992, acest fals adevăr s-a spart ca un balon de săpun sub lovitura devalorizărilor monedelor irlandeză şi spaniolă.

Din toamna anului următor, a fost rândul celorlalte parităţi să se surpe iremediabil. Lira sterlină a coborât atât de îngrijorător, încât guvernul britanic a abandonat orice tentativă de stabilizare a lirei şi, în cele din urmă, a părăsit SME. După puţin timp, a venit rândul francului francez să-şi încaseze „cu vârf şi îndesat” propria pierdere de valoare. Banca Franţei nu mai dispunea de o rezervă îndeajuns de mare pentru a răscumpăra francii pe care îi pusese în circulaţie. SME eşuase.

Însă eurocraţii francezi şi germani nu au dorit sub nici o formă să recunoască acest eşec, temându-se de o posibilă compromitere a mişcării de centralizare politică către care aspirau. Nu mai era în joc decât salvarea aparenţelor pentru încă ceva timp, până când Uniunea monetară europeană va fi fost dusă la bun sfârşit. Ei au făcut apel la un şiretlic, ce consta în lărgirea marjelor de fluctuare a monedelor de la 2,5% la 15%. Formal, vechiul SME rămânea în funcţiune. „Numai” marjele de flotare erau puţin lărgite. Vicleşugul a funcţionat, căci puţini ziarişti şi economişti s-au gândit să spună lucrurilor pe nume, şi anume că regele nu purta haine noi — ci era gol puşcă! Asemenea predecesorului său, noul SME era într-o la fel de mică măsură un sistem în adevăratul sens al cuvântului. Dar, în vreme ce vechiul mecanism obţinea cel puţin o oarecare stabilitate a cursurilor, cu cel nou nu a mai fost, de atunci, nici urmă de stabilitate, ci doar pură frazeologie.

Crizele SME erau o dovadă clară a faptului că autorităţile monetare naţionale erau lăsate de capul lor. SME presupunea că fiecare bancă centrală lua în mod unilateral măsurile necesare pentru a susţine cursul de schimb al propriei monede. Cu alte cuvinte, SME în sine nu avea nici o importanţă practică. Nu reprezenta un sistem, în sensul în care deciziile băncilor centrale ar depinde unele de altele. Fiecare bancă centrală era independentă, iar toate succesele atribuite SME au fost, în realitate, reuşite pe care guvernele naţionale le-au obţinut individual. Ce s-a întâmplat pe piaţa valutară europeană din 1979 s-ar fi putut la fel de bine să se desfăşoare şi în absenţa acordului interguvernamental din 1978.

Acest adevăr nu a fost recunoscut decât de câţiva, puţini la număr, economişti[3]. Iar aceasta este, fără îndoială, cea mai bună mărturie a declinului actual al gândirii economice. Cea mai mare parte a economiştilor au acceptat, fără a verifica, intenţiile făuritorilor SME. Ei au confirmat că SME era de fapt un sistem de cursuri de schimb fixe. Articolele şi manualele descriau regulile de funcţionare a SME fără nici un fel de critică. Ele repetau vorbăria oficială despre „simetria intervenţiilor” autorităţilor monetare. Fabulau despre „stabilizare” („pegging”) şi descriau în toate detaliile sale ECU, moneda de cont nou-creată de SME. Aceste tehnicalităţi nu erau totuşi nimic altceva decât un paravan neinteresant. Autorităţile monetare ale SME nu erau legate decât prin ţelul comun de a obţine stabilitatea cursurilor de schimb. Însă fiecare instituţie căuta acest scop independent de celelalte. Nu a existat o politică monetară comună, nici „coordonare”, iar ECU nu a fost nimic mai mult decât o jucărie contabilicească.

Semnificaţia reală a SME şi a ECU ţine, aşadar, nu de domeniul economiei, ci de cel al politicii. Cum, timp de două decenii, cuvintele SME şi ECU au fost pe buzele tuturor, popoarele Comunităţii Europene s-au obişnuit cu ideea că aceste cuvinte reprezintă o realitate politică. Cetăţenii au crezut că a existat o politică monetară europeană, că ECU a fost o „monedă europeană” şi că această politică comună, în colaborare cu ECU, era responsabilă de stabilitatea monetară şi de prosperitatea economică a anilor ’80 şi ’90.

Această analiză eronată a slăbit încrederea în forţele proprii şi, în acelaşi timp, a diminuat şi scepticismul faţă de birocraţia bruxelleză, încă relativ redusă. Ea a constituit o etapă pregătitoare, psihologic importantă, pentru crearea Băncii Centrale Europene, care trage după sine spectrul noului stat european centralizat. SME a reprezentat, prin urmare, un pas decisiv în direcţia cartelizării guvernelor europene.

4. Rolul Bundesbank în SME

Bundesbank-ul a devenit ţinta atacurilor acerbe, datorită ansamblului deciziilor cu privire la fixarea noilor cursuri de schimb „fixe”. Ea se comporta într-un mod puţin cooperant, ea strangula celelalte economii, ea oprima celelalte bănci centrale etc. Dar cum este posibil ca în reţeaua de schimburi complet libere, caracteristice pieţei, una dintre părţi să fie capabilă să se impună în faţa celorlalte într-un asemenea mod? Numeroşi economişti s-au străduit să răspundă la această întrebare. Cum se poate explica „dominaţia” Bundesbank-ului în Europa?

Răspunsul este că forţa Bundesbank-ului nu stătea decât în slăbiciunea celorlalte autorităţi monetare. Adevărata problemă a monedelor „slabe” nu era „forţa” Bundesbank-ului sau a mărcii, ci aviditatea fără limite a oamenilor politici şi a grupurilor de interese din ţările cu monedă slabă. Avantajele pe care aceştia le obţineau de pe urma tiparniţei de bancnote duceau inevitabil la o slăbire a valorii monedei. Pentru ca această pierdere de valoare să nu se transmită la nivelul cursului de schimb şi să devină astfel mai vizibilă, trebuia ca Bundesbank să creeze, la rândul său, mai multă monedă pentru a răscumpăra monedele inflaţioniste!

Aşa-zisa vină a Bundesbank–ului era aceea de a nu fi multiplicat (şi, astfel, să devalorizeze) mărcile tot atât cât Banca Franţei, francii sau Banca Italiei, lirele. Germanii îi vor fi veşnic recunoscători pentru aceasta, însă oamenii politici germani şi străini şi grupurile de interese nu i-o iartă.

Nu trebuie să ne îndoim nici o clipă cu privire la natura instituţiilor monetare. Toate băncile centrale servesc doar la spolierea populaţiei în favoarea grupurilor de interese organizate politic. Bundesbank-ul nu constituie o excepţie. Totuşi, dintre toate băncile centrale, ea este în continuare cea care a prejudiciat în cea mai mică măsură masa populaţiei ne-organizate pe criterii politice. Nu a făcut acest serviciu numai populaţiei germane, ci tuturor cetăţenilor europeni. Căci graţie reţinerii sale, toate celelalte bănci centrale au fost silite să procedeze de aceeaşi manieră. Astfel, marca nu era numai ancora întregului SME, ea era, de asemenea, o fortăreaţă în lupta ce opunea interesele cetăţenilor europeni celor ale statelor europene.

5. Sfârşitul SME şi naşterea Băncii Centrale Europene (BCE)

De fiecare dată când statul restrânge într-un mod inedit libertatea cetăţenilor săi, este în interesul său să-şi lase subiecţii nelămuriţi în ceea ce priveşte recenta spoliere ale cărei victime sunt. La fel s-a întâmplat şi în cazul Băncii Centrale Europene. Propaganda statelor prezintă crearea BCE ca o urmare logică a predecesorului său, SME. BCE s-ar limita la perfecţionarea a ceva ce deja exista.

Această descriere nu corespunde însă realităţii, ea doar reflectă intenţiile politice ale iniţiatorilor săi. BCE nu reprezintă desăvârşirea SME. Ea se sprijină pe cu totul alte baze şi serveşte unor ţeluri complet diferite. Stabilitatea SME nu depindea decât de activitatea independentă şi responsabilă a autorităţilor naţionale implicate. SME îi impunea fiecărui guvern ce dorea să stabilizeze cursul de schimb al propriei monede să nu facă mai multă inflaţie decât omologul său cel mai puţin inflaţionist. Aceasta a condus la o relativă stabilitate a cursurilor, dar şi la — probabil împotriva intenţiei adepţilor SME — o limitare a finanţării statelor prin metoda emisiunii monetare.

Importanţa BCE decurge din faptul că, pentru prima dată în istorie, apare un producător central european de monedă-simbol, care nu numai că eliberează statul de limitările bugetare pe care fostul regim le impunea, dar, în acelaşi timp, îi deschide noi căi de îmbogăţire, lui şi grupurilor partizane, pe seama celorlalţi cetăţeni. Acesta este adevăratul scop al BCE şi aceasta este intenţia creatorilor săi. Pentru a înţelege mai bine de ce lucrurile stau astfel, să ne amintim istoria anilor ’70 şi ’80.

După surparea sistemului Bretton Woods, tiparniţa de bancnote a devenit o importantă sursă de venituri pentru statele occidentale. Ca de obicei într-o asemenea situaţie, nici un stat nu are de profitat din reducerea impozitelor şi diminuarea îndatorării sale. Din contră, inflaţia a fost binevenită ca sursă de finanţări suplimentare pentru susţinerea lărgirii activităţilor statului.

Ora adevărului a sosit atunci când, la sfârşitul anilor ’70, curentul politic s-a inversat, iar urmărirea unei mai mari stabilităţi a cursurilor de schimb a făcut necesară aducerea inflaţiei la nivelul ţărilor celor mai puţin inflaţioniste. Veniturile pe care statul le-a pierdut datorită reducerii inflaţiei ar fi trebuit să fie echilibrate printr-o diminuare a cheltuielilor. În toate ţările însă, acelaşi cartel dominant al politicienilor şi al grupurilor organizate politic s-a opus categoric acestei soluţii. Avantajele pe care inflaţia i le adusese în detrimentul cetăţenilor ne-organizaţi şi neştiutori erau transformate în „acquis sociaux”, ce trebuiau să se menţină nemodificate.

Nu rămâneau, aşadar, decât două soluţii alternative. Prima era sporirea impozitelor şi obligaţiilor sociale. Era vorba totuşi de o măsură foarte impopulară, căci contribuabilul, până în acel moment nepăsător, este invitat să treacă direct la ghişeu şi reacţionează, în general, într-un mod mai degrabă nepoliticos. Cum politicienii se temeau că omul obişnuit îşi va lua revanşa la urne, au optat pentru a doua soluţie, ce consta în sporirea datoriei statului.

Caracterul special al acestei îndatorări rezida în aceea că nu era o acţiune singulară, care să fie folosită pentru finanţarea unor cheltuieli deosebite. Obiectivul recurgerii la îndatorare era finanţarea în mod permanent a acelor rubrici din familiarul buget de stat ce anterior fuseseră acoperite prin inflaţie. Aceasta presupunea o îndatorare progresivă. De fapt, de la sfârşitul anilor ’70, inflaţia a fost întotdeauna acompaniată de o datorie tot mai ridicată.

Această restructurare a resurselor statului – mai puţină inflaţie, permanent mai multe datorii noi – a devenit din ce în ce mai vizibilă pe parcursul anilor ’80 şi a influenţat în mod decisiv evoluţia sistemului monetar internaţional.

Era evident, încă de la bun început, că îndatorarea nu putea fi un răspuns de durată la problema finanţării statului. Statul şi cetăţenii diferă din numeroase puncte de vedere, se aseamănă însă prin aceea că nu pot trăi din credite decât dacă sunt capabili să le ramburseze. Pentru ambii, cu cât există acumulate mai multe datorii, cu atât rambursarea devine mai puţin credibilă. În numeroase ţări, îndatorarea a atins rapid un nivel ce excludea aproape orice speranţă de rambursare. Acest lucru este adevărat chiar pentru statele mai degrabă „conservatoare”. De pildă, în Germania, îndatorarea landurilor şi a comunelor reprezintă deja, conform statisticilor oficiale, mai mult de 60 de procente din PIB. Or, aceste cifre nu ţin cont de toate obligaţiile financiare ale statului, cum ar fi, de exemplu, asigurările sociale. Dacă includem totul, se estimează îndatorarea autorităţilor publice germane la 300% – 400% din PIB. În cea mai mare parte a celorlalte state, situaţia este încă şi mai gravă[4].

Pe parcursul anilor ’80, a devenit din ce în ce mai evident că posibilităţile de îndatorare ale statelor şi-au atins limitele şi că noi căi de finanţare trebuiau să fie descoperite. În principiu, nu existau decât cele două posibilităţi menţionate anterior. Impozitele şi sarcinile sociale ar fi trebuit să fie majorate, însă nici un om politic nu era pregătit să propună o asemenea creştere a amplitudinii nevoilor. Astfel că nu mai rămânea decât finanţarea prin tipărirea de monedă, soluţie ce era imposibil de reconciliat cu imperativul cursurilor de schimb stabile, atâta timp cât Bundesbank nu lua parte la joc. Din acest motiv erau inevitabile crizele SME, la fel „lărgirea marjelor” şi ajustările parităţilor, presupuse imuabile.

Concluzia ce se impune: crizele monetare nu au fost nişte accidente regretabile, ci realmente semnele prevestitoare ale naufragiului SME, în ansamblul său. Ţările cu o monedă recunoscută ca fiind slabă, precum Italia, nu au fost decât primele din serie. Numeroase alte state, ale căror datorii atingeau niveluri apropiate, s-au confruntat cu aceeaşi soartă. Doar doi viitori membri ai Uniunii monetare (Luxemburgul şi Germania) nu au depăşit, sau cu puţin, pragurile maxime ale îndatorării fixate la Maastricht. Toate celelalte ţări şi-au dat toată osteneala să-şi ţină în frâu noua datorie şi au rămas, în general, confortabil deasupra limitei de îndatorare maximă acceptată (cel mult 60% din PIB). Nu era, aşadar, decât o chestiune de timp până când toate celelalte monede să urmeze exemplul lirei italiene şi, în cele din urmă, Europa să recadă în sistemul inflaţionist al „cursurilor de schimb flotante” al anilor ’70.

Stabilitatea SME nu era, prin urmare, decât o aparenţă. Iluzia unei relative stabilităţi venea din acceptarea unei îndatorări crescânde, iar aceasta, treptat, dar sigur, a provocat revenirea inevitabilă la inflaţia anilor ’70. SME a fost o bombă cu explozie întârziată, al cărei cronometru ticăia tot mai puternic o dată cu începutul anilor ’90.

Nu s-a revenit totuşi la anii ’70. A fost şi mai rău. Dacă din partea unei autorităţi monetare naţionale deja nu mai este nimic de aşteptat, acest lucru este încă şi mai adevărat pentru o autoritate monetară internaţională, care poate provoca mai multe neplăceri. BCE nou-creată şi euro nu rezolvă, în realitate, nici una dintre problemele monetare ce s-au tot ivit după renunţarea la moneda metalică, ci doar le-au translatat şi agravat.

BCE şi euro sunt două produse atât ale mecanismelor pieţei, cât şi ale politicii. Forţele pieţei s-au dezvoltat din diminuarea barierelor protecţioniste în anii ’80 şi ’90, ce a permis o accentuare a diviziunii internaţionale a muncii. Dezvoltarea schimburilor internaţionale de mărfuri şi relativa stabilitate a cursurilor au asigurat o prosperitate economică semnificativă. În pofida acuzaţiilor de a nu fi fost avantajoasă decât pentru interesele capitalului, această perioadă a adus un nivel de trai mai ridicat unei părţi crescânde a populaţiei. Întrucât aveau contacte tot mai importante cu străinătatea, numeroase întreprinderi au luptat pentru a beneficia de un mediu internaţional mai stabil. Printre ele se numără întreprinderile exportatoare, dar mai cu seamă băncile şi companiile financiare prezente pe piaţa internaţională de capital. Interesele economice ale acestor grupuri de presiune au reprezentat unul dintre motoarele Uniunii monetare europene.

Al doilea a fost de natură politică. Am menţionat deja că Bundesbank a făcut întotdeauna mai puţină inflaţie decât celelalte bănci centrale şi că în acest mod şi-a atras antipatia a numeroase grupuri organizate politic, atât din Germania, cât şi din străinătate. În ceea ce priveşte celelalte guverne, acestea doreau o reformă monetară ce le-ar fi permis să exercite o influenţă asupra deciziilor Bundesbank. Ele erau gata să facă concesii grupurilor politice germane influente, pentru a scăpa de dificultăţile financiare în care ele însele se înglodaseră.

Din această perspectivă, este lesne de înţeles motivul pentru care anumiţi adversari ai guvernului Kohl i-au reproşat cumpărarea reunificării germane prin sacrificarea mărcii. Din punctul lor de vedere, dezmembrarea Bundesbank era preţul cerut de guvernele francez, englez şi american în schimbul aprobării reunificării germane. Această teorie este plauzibilă. Dar ea nu explică decât un aspect secundar a ceea ce s-a întâmplat în realitate, căci nici un guvern nu se poate comporta ca reprezentant exclusiv al intereselor străine.

Dacă anumite părţi ale economiei germane, din ce în ce mai importante şi influente, doreau o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb între monedele europene, la fel de bine se poate spune şi că anumite grupuri politice germane aveau interesul să sacrifice marca în schimbul obţinerii de privilegii politice în străinătate. Două exemple ne vor servi drept ilustrare a acestei afirmaţii.

Industria germană de automobile produce maşini de calitate superioară, dar şi cele mai scumpe din Europa. Consumatorul nu este totuşi dispus să plătească pentru calitate indiferent de preţ. În numeroase cazuri, consumatorul preferă maşini ale căror standarde de securitate şi nivel de calitate sunt inferioare, dacă preţul este şi el mai scăzut. În aceste condiţii, dacă toţi producătorii respectă aceleaşi norme tehnice impuse de autorităţile publice, acest compromis nu mai este posibil. Vor fi produse doar automobile scumpe, iar consumatorii nu vor mai putea alege decât dintre acestea. Normele guvernamentale îi avantajează pe producătorii cei mai scumpi, în detrimentul consumatorilor şi al fabricanţilor de produse ieftine. Astfel, „armonizarea” condiţiilor productive în Europa nu este nimic altceva decât o nivelare a normelor de producţie impuse de către stat. Beneficiarul acestei armonizări este, în mod limpede, industria germană de automobile, ce poate să se îmbogăţească pe cheltuiala clienţilor săi şi a concurenţilor străini.

Acelaşi fenomen se întâlneşte în domeniul organizării muncii. Sindicatele germane cuprind angajaţii cei mai bine pregătiţi din punct de vedere tehnic, dar şi cei mai scumpi din Europa. A avea angajaţi calificaţi nu reprezintă un scop în sine; totul depinde de salariul plătit. Multe întreprinderi preferă să angajeze salariaţi cu pretenţii salariale mai scăzute, chiar dacă sunt mai puţin competenţi. Datorită acestui fapt se investeşte în ţările cu salarii scăzute. Investiţiile duc la o sporire a remunerărilor în ţările cu un nivel redus al salariilor, iar în acelaşi timp apasă asupra mărimii salariilor susceptibile de a fi atinse în ţările cu salarii ridicate, ceea ce acţionează contra intereselor sindicatelor din ţările cu salarii mari. Pe măsură ce constrângerile statului sporesc pretutindeni costul muncii, dispare incitativul de a exporta capitalul. Tocmai acesta este efectul urmărit de armonizarea europeană a condiţiilor de muncă: protecţie contra concedierii, timp de lucru, protejarea locului de muncă, asigurarea de şomaj, etc. Aceste măsuri vizează egalizarea condiţiilor de muncă în Europa. Cei ce profită de pe urma lor sunt sindicatele germane; victimele sunt angajaţii germani şi europeni care nu-şi mai pot găsi de lucru pentru că munca lor costă mult prea mult şi, desigur, consumatorii.

Aceste exemple arată cum anumite grupuri importante în Germania au profitat de pe urma centralizării politice şi ce interese aveau să favorizeze o schimbare politică de tipul „marcă contra favoruri”. Guvernul german putea conta pe sprijinul lor, în timp ce el făcea campanie în favoarea Uniunii monetare europene.

Din nefericire, aceste eforturi au fost fructuoase. Din 1999, autorităţile naţionale şi-au cedat Băncii Centrale Europene competenţele de decizie în materie de politică monetară şi s-au transformat în organe executive ale acesteia. Cu alte cuvinte, euro a fost de facto introdus, deoarece toate deciziile privitoare la monedele statelor membre sunt, din acest moment, luate de o instanţă centrală. Euro există deja, cu toate că nu se află momentan nici sub formă de bancnote, nici sub cea de monezi, ci continuă să fie reprezentat de monedele naţionale sub vechile lor înfăţişări de monezi şi bancnote. Mărcile-bancnote nu mai sunt o monedă independentă, ci reprezentante ale euro. Acelaşi lucru este valabil pentru monedele tuturor celorlalte state membre.

6. Consecinţele economice şi politice ale BCE şi euro

Marea problemă este, bineînţeles, de a şti ce tip de politică ne rezervă BCE pentru viitor, iar aici, din păcate, nu ne permitem să ne lăsăm pradă iluziilor. BCE şi euro au fost create doar pentru că fostul sistem era pe punctul de a se surpa sub greutatea îndatorării statelor naţionale. Cu toate acestea, BCE şi trecerea la euro nu elimină nici masa datoriilor, nici nevoia presantă a statelor europene de a face rost neîncetat de noi mijloace de plată. Ele nu oferă nici o soluţie la aceste probleme. În realitate, le agravează.

Unii observatori sunt de părere că modalitatea în care procedează BCE depinde în principal de cine este şeful său şi de cum sunt definite funcţiile sale de către legiuitor. În Germania în particular, personalitatea preşedintelui băncii centrale este învestită cu o mare însemnătate. Numeroşi sunt cei ce au considerat că funcţia BCE este pur şi simplu de a prelua rolul central pe care l-a jucat Bundesbank ca apărător al stabilităţii monedelor.

Aceste detalii personale şi tehnice nu au totuşi nici o importanţă. Elementul decisiv este mai degrabă faptul că euro permite statelor să beneficieze de noile credite, fără ca pentru aceasta să li se impună o disciplină strictă. Euro va face posibilă, aşadar, dezvoltarea la nivel european a unei îndatorări fără precedent, până la atingerea limitelor superioare, aşa cum s-a şi întâmplat la nivel naţional. Când, cel mai târziu în acel moment, noul guvern central nu va mai putea obţine credite, Europa nu va mai avea nici o altă alternativă decât să revină la politica inflaţionistă din anii ’70. Cei aflaţi în solda statului vor putea avansa oricâte argumente doresc în favoarea Uniunii monetare europene. Nu vor schimba nimic. Euro hrăneşte inflaţia. Euro nu face altceva decât să înlocuiască cartelurile naţionale ale profitorilor de pe urma inflaţiei cu un cartel european şi înalţă obstacole suplimentare în calea eforturilor cetăţenilor europeni care ar dori să se protejeze împotriva spolierii practicate de acest supra-stat.

Această evoluţie nu poate fi împiedicată prin făurirea unei constituţii europene ce ar limita capacitatea statelor de a contracta împrumuturi şi care ar impune BCE urmărirea unei anumite politici. Asemenea prescripţii rămân fără efecte dacă nu se bucură de sprijinul opiniei publice. Or, în acest moment, aceasta din urmă dă dovadă de o mare îngăduinţă atât faţă de îndatorare, cât şi faţă de inflaţie. Germanii au fost siliţi să admită că toate clauzele acordului de la Maastricht, ce fixau criterii obiective de intrare în Uniunea monetară europeană, sunt în mod grosolan trecute cu vederea. Şi se va continua în acelaşi mod, atâta timp cât nu se va produce o schimbare semnificativă în atitudinea opiniei publice. Dar cum ar putea acest lucru să aibă loc dacă, începând cu şcoala primară până la învăţământul universitar, toate instituţiile de învăţământ se află în mâinile statului, iar toate posturile de radio şi de televiziune sunt constrânse să obţină mai întâi o licenţă de funcţionare, şi tribunalele recunosc că libertatea de exprimare nu mai este un drept fundamental inviolabil?

BCE şi euro nu se limitează la a hrăni inflaţia, ele favorizează, de asemenea, centralizarea instituţiilor politice. Se poate deja previziona că statele naţionale vor deveni dependente de acest nou stat central, mai întâi din punct de vedere financiar, apoi pe plan politic. Întrucât statele membre îşi pierd tot mai mult din soliditatea lor financiară, ele pot din ce în ce mai puţin să contracteze împrumuturi în nume propriu. Cu toate că, până în prezent, în virtutea statutului său, Comisia europeană nu a contractat deocamdată credite, ea va trebui să aibă grijă de statele membre. Este în egală măsură posibil ca să se îndatoreze ea însăşi pentru a utiliza aceşti bani direct în statele membre. În orice caz, statele naţionale supra-îndatorate vor deveni direct tributare, financiar şi politic, faţă de acest nou stat central.

Este vorba de acelaşi proces care deja a avut loc pe plan naţional în numeroase ţări. Din ambiţie şi ignoranţă, numeroase municipalităţi s-au îndatorat considerabil în ultimii 30 de ani. În Germania, aceste credite au fost garantate de landuri. Astfel, oraşele şi comunele au devenit dependente de landuri. Or, multe landuri au parcurs ele însele acelaşi drum şi au ajuns subordonate statului federal. Astfel s-a întâmplat cu oraşele, comunele şi regiunile care, în prezent, în numeroase domenii, nu mai pot lua singure decizii. Toate depind de bunăvoinţa statului federal şi de firimiturile pe care acesta le aruncă.

Aceeaşi soartă îl aşteaptă pe statul federal. Este desigur încurajator că, în comparaţie cu alte state, resursele financiare ale statului german se prezintă acceptabil. Aceasta ne aminteşte de situaţia celui aflat pe marginea prăpastiei şi care continuă să-i privească pe cei ce au căzut sau care vor urma să cadă înaintea sa. Este posibil ca germanii să trăiască încă două sau trei decenii luând ei înşişi decizii, cu toate că, dacă ţinem cont de naivitatea lor de a identifica Europa cu Bruxelles-ul, ne putem îndoi că doresc cu adevărat acest lucru. Pe termen mai lung, este imposibil. Germania se va trezi din ce în ce mai mult subjugată de acest moloh bruxellez, care îi va eclipsa pe toţi tiranii de până în prezent ai continentului nostru.

Statul bruxellez nu va ezita ca, mai devreme sau mai târziu, să pună mâna pe distribuţia creditelor, pe care în prezent le garantează, şi va deveni în acest mod indispensabil în ochii tuturor cetăţenilor europeni. Această evoluţie este în natura lucrurilor: puterea oamenilor politici se hrăneşte din opinia cetăţenilor cu privire la ei. De ce trebuiau oamenii de la Bruxelles să se mulţumească să trudească şi le permiteau oamenilor politici naţionali să culeagă toate laudele? Mai devreme sau mai târziu, instituţiile sociale naţionale, în particular securitatea socială, se vor găsi la rândul lor „armonizate”, adică puse sub tutela organismelor centrale amplasate în Bruxelles.

În concluzie, crearea BCE şi a euro dă naştere unei duble tendinţe: pe de o parte, apariţia şi extinderea unui stat asistenţial european; pe de altă parte, acumularea de noi datorii publice, de această dată în numele acestui nou stat central. Ambele tendinţe conduc, pe termen mediu sau lung, la prăbuşirea sistemului, fie prin hiperinflaţie, fie prin surparea statului central atotputernic sub greutatea propriei sale ineficienţe. Iată deci ce ne rezervă viitorul, dacă nici o schimbare fundamentală nu are loc: o nouă hiperinflaţie de genul celei din 1923 sau un nou imperiu sovietic.

7. Soluţii alternative la euro

Numeroşi economişti şi-au dat seama de pericolele pe care le presupune Uniunea monetară europeană. Merită să aruncăm şi noi o privire pe alternativele ce au fost analizate, din moment ce problema unei ordini monetare mai bune este în permanenţă de actualitate. Este încă de pe acum evident că înfiinţarea BCE şi a euro nu instaurează o ordine stabilă în raporturile monetare europene. Ordinea monetară prezentă ne aruncă din Charibda în Scylla şi nici ignoranţa, nici propaganda statului nu pot schimba nimic. Care sunt alternativele? Care dintre ele este cea mai promiţătoare?

Prima soluţie ar fi să lăsăm SME să se scufunde în linişte şi să revenim la sistemul anilor ’70. Inflaţia monedelor naţionale şi instabilitatea parităţilor ar fi dus, cu siguranţă, la şubrezirea diviziunii internaţionale a muncii, însă cetăţenii ţărilor cu „monedă puternică” ar fi fost mai bine protejaţi împotriva spolierii practicate de propriul stat, şi mai cu seamă de alte state. În orice caz, această alternativă nu va avea, peste puţin timp, un alt interes decât unul teoretic, îndată ce monezile şi bancnotele naţionale vor fi dispărut pentru a face loc lui euro.

O a doua posibilitate ar fi fost introducerea unei monede paralele. Această propunere se bazează pe ideea fundamentală că, pentru fiecare monedă dată, există un teritoriu optim de circulaţie. Mărimea teritoriului nu este însă deloc evidentă şi nu se ştie nici măcar dacă această problemă acceptă o soluţie teoretică. Putem totuşi să-i dăm un răspuns empiric, lăsând la latitudinea cetăţenilor europeni să utilizeze, alături de moneda lor naţională, o „monedă euro – paralelă”. Dacă această monedă euro-paralelă posedă într-adevăr avantaje în raport cu monedele naţionale, va sfârşi prin a se impune. În orice caz, piaţa va fi cea care va decide, nu o birocraţie prost informată despre nevoile reale ale pieţei.

Majoritatea susţinătorilor acestei propuneri s-au gândit la utilizarea unei monede de hârtie drept monedă – paralelă. Ei nu şi-au dat totuşi seama că o asemenea introducere nu este deloc simplă. Un bun nu poate fi întrebuinţat ca monedă decât dacă deja face obiectul schimburilor pe piaţă. Numai în acest mod actorii pieţei îşi pot forma o părere despre puterea sa de cumpărare. Dacă, de pildă, ofer unui vânzător de autoturisme o hârtie pe care scrie „trei Hülsmann-i”, probabil că nici un schimb nu va avea loc, întrucât vânzătorul nu are nici cea mai mică idee despre ce poate cumpăra el însuşi cu această hârtie. Lucrurile stau la fel pentru o hârtie pe care se află înscris „un euro – paralel”.

Nu există decât două modalităţi raţionale pentru a asigura răspândirea unei monede euro – paralelă. Prima posibilitate ar fi fost de a permite ca una sau mai multe monede naţionale deja existente să fie acceptate ca mijloace de plată. S-ar fi putut alege marca, întrucât era deja acceptată cu dragă inimă în multe alte ţări europene. Această alternativă nu putea fi însă luată în calcul din considerente de ordin politic. Simplul gând de a-şi vedea concetăţenii plătind cu mărci în loc de franci sau de lire era de nesuportat pentru oamenii politici francezi şi englezi.

Nu rămânea, prin urmare, decât cea de-a doua posibilitate, care ar fi reprezentat, în acelaşi timp, cea de-a treia mare alternativă la crearea unei ordini monetare europene: permisiunea de a folosi un bun oarecare ca monedă. Cu alte cuvinte, s-ar fi putut lăsa la alegerea cetăţenilor utilizarea unui bun oarecare ca mijloc de plată înscris în contractele lor. Nu este nevoie de multă imaginaţie pentru a înţelege care ar fi fost consecinţele unui asemenea sistem al libertăţii monetare nerestricţionate. Această situaţie ar fi încurajat, de fapt, întrebuinţarea monetară a metalelor preţioase. Monedele de aur, cupru şi argint s-ar fi bucurat de aceeaşi circulaţie ca la începutul secolului al XX-lea. Tocmai din acest motiv o astfel de alternativă nu putea fi acceptată de puterea politică. Istoria monetară a secolului al XX-lea nu este, în definitiv, nimic altceva decât istoria unui efort neîntrerupt de a se debarasa de metalele preţioase şi de a orienta, graţie monedei de hârtie, fluxurile de venituri spre canalele agreate din punct de vedere politic.

Cu toate că această a treia soluţie este respinsă de totalitatea cartelurilor politice, întrucât merge în contra-sens cu obiectivele lor, nu trebuie să o pierdem din vedere. Spre deosebire de monedele naţionale ori de un euro – paralel de hârtie, această soluţie rămâne în continuare de actualitate. De fapt, pentru a crea o piaţă monetară liberă, este suficient să se elimine îngrădirile actuale. Pentru ca monedele de aur sau de argint să circule din nou, ajunge să se autorizeze pur şi simplu utilizarea lor în calitate de mijloace de plată şi să se abolească impozitele cărora le sunt supuse (în special TVA şi impozitul pe capital). Această reformă poate avea loc în spaţiul european. Ea poate fi aplicată în egală măsură pe plan naţional, regional sau comunal. Într-un cuvânt, orice comunitate sau societate condusă de oameni vizionari şi curajoşi îşi menţine capacitatea de a da naştere unei ordini monetare libere.

8. Inflaţia americană şi jocul de-a speculaţia la bursă, 1982-?

Până în acest moment, ne-am mărginit să vorbim despre evoluţia europeană, căci aceasta îi interesează îndeosebi pe germani. Totuşi, nu autorităţile monetare europene au fost în centrul crizelor economice şi monetare internaţionale recente, ci autoritatea monetară americană (Rezervele Federale, prescurtat: Fed).

Fed-ul a fost creat în 1913 la iniţiativa unor bancheri influenţi (J.P. Morgan, Rockefeller, Kuhn Loeb). Din acea clipă datează apariţia în Statele Unite a unei culturi a inflaţiei, care s-a perpetuat până în zilele noastre. Această tradiţie inflaţionistă americană, care împlineşte acum aproape 90 de ani, se află la originea apariţiei unor noi tipuri de crize economice, pe măsura importanţei Statelor Unite, ce au ajuns la proporţii încă neatinse anterior, precum cea din timpul Marei Depresiuni din 1929-1941 sau aceea care a urmat prăbuşirii sistemului de la Bretton-Woods[5].

După Bretton-Woods a părut, pentru un timp, că relaţiile dintre politica monetară şi crizele economice, strălucitor descrise de Murray Rothbard, se anulaseră. În ochii a numeroşi economişti, funcţia Fed-ului se găsea de aici înainte mult simplificată. Inflaţia cantităţii de bani manifestându-se pe viitor numai prin pierderea de valoare a dolarului pe piaţa internă (creşterea preţurilor) şi pe piaţa valutară (scăderea cursului de schimb), Fed-ul nu mai avea altceva de făcut decât să se decidă asupra mărimii deprecierii pe care o dorea. Cu aceasta, totul era rezolvat.

Însă, ca în toate economiile centralizate, planificarea monetară se lovea de anumite evoluţii neaşteptate, în faţa cărora rămânea neputincioasă. Datorită unor condiţii particulare, pe care le vom aminti mai târziu, marea inflaţie din anii ’80 şi ’90 nu a declanşat imediat o scădere a dolarului. Ea a produs, mai întâi, două dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă economia mondială, şi anume: un avânt bursier complet separat de realitatea economică şi o serie de crize monetare şi economice în Asia de Sud-Est, în Rusia şi în America de Sud.

Nu este necesar să fii un geniu în economie pentru a ghici sfârşitul amar al poveştii, e suficient un pic de judecată. Prin urmare, trebuie să ne dăm seama că aceste probleme nu sunt inerente capitalismului, ci sunt efectul intervenţiei statului în politica monetară. Precum multe alte situaţii create şi artificial întreţinute cu ajutorul inflaţiei, sistemul actual poartă în el germenii propriei sale distrugeri. Recentele crize din Asia de Sud-Est, Rusia şi America Latină nu oferă decât o slabă idee despre prăbuşirea ce se va produce într-o bună zi.

Fenomenul cel mai frapant al ultimilor 20 de ani a fost, fără putinţă de tăgadă, avântul aparent constant al bursei, cu cursuri ce au pierdut orice urmă de legătură cu situaţia financiară reală a întreprinderilor. Este evident că, în condiţii normale, trebuie să existe o strânsă legătură între preţul unei acţiuni şi veniturile viitoare anticipate ale respectivei întreprinderi. Această corelaţie nu reflectă altceva decât relaţia universală dintre valoarea unui mijloc şi valoarea scopului căruia îi serveşte acest mijloc. Dacă, de pildă, o maşină-unealtă este utilizată pentru a produce piese brute, maşina nu poate avea o valoare superioară ansamblului de piese brute obţinute. La fel, funcţia unei întreprinderi este aceea de a produce pentru piaţă. Preţul unei întreprinderi nu poate fi mai ridicat decât beneficiul total prevăzut a fi obţinut din vânzarea produselor sale. Astfel, valoarea bursieră a unei întreprinderi nu poate fi niciodată superioară valorii totale a tuturor beneficiilor pe care această întreprindere se aşteaptă că va putea să le acumuleze în viitor. Estimarea beneficiilor viitoare ale unei întreprinderi reprezintă punctul de plecare pentru calcularea valorii prezente a unei acţiuni. Beneficiile viitoare anticipate sunt actualizate, şi apoi însumate. Aceasta reprezintă valoarea actualizată a unei întreprinderi, iar valoarea acţiunii se obţine împărţind această valoare actualizată la numărul de acţiuni în circulaţie.

Se întâmplă adeseori ca valoarea unei acţiuni să fie eronat estimată. Acţiunea are atunci un curs ce nu se fundamentează pe beneficiile reale ale întreprinderii. O acţiune este fie subevaluată, fie supraevaluată comparativ cu beneficiile. În prezent, nu nivelul ridicat al preţului acţiunilor ca atare creează probleme, ci faptul că acesta este total desprins de realitatea beneficiilor anticipate ale întreprinderilor. Nici nivelul cursurilor, nici creşterea acestora nu reprezintă, în sine, o problemă. Atâta timp cât o cantitate suplimentară de bani se distribuie peste tot în economie, ea produce o creştere treptată a preţurilor, adică a valorii acţiunilor şi a beneficiilor. În aceste condiţii, creşterea valorii acţiunilor nu are nimic alarmant, căci ea nu face decât să reflecte o pierdere generală de valoare a monedei.

În condiţii normale – adică pe o piaţă liberă – este perfect posibil ca un mare număr de acţiuni să fie simultan supraevaluate. Este de asemenea posibil ca această eroare să cuprindă totalitatea pieţelor financiare şi să dureze 15 ani. Toate acestea sunt imaginabile, deşi nu s-a ajuns încă niciodată la aşa ceva. Ce nu poate fi însă de imaginat este ca, pe o piaţă liberă, acţiunile să fie evaluate fără a se ţine cont de beneficiile viitoare ale întreprinderilor. Investitorii la bursă se pot înşela cu privire la situaţia financiară a întreprinderilor, dar aceasta nu afectează faptul că ei o au întotdeauna în vedere atunci când vând şi cumpără acţiuni.

Caracteristica recentului avânt al bursei nu constă numai în aceea că bursa a pierdut orice urmă de contact cu realitatea economică, ci, în plus, că acest lucru este binecunoscut de toţi marii (şi de majoritatea micilor) investitori. Cum este posibil? A devenit bursa un simplu joc speculativ? Continuă cursurile să crească deoarece fiecare mizează că, în viitor, întotdeauna vor exista şi alţi speculanţi, şi mai optimişti, ce vor cumpăra la preţuri şi mai ridicate întrucât se aşteaptă că, mai târziu, alţi speculanţi vor fi încă mai optimişti decât ei, etc.? După cum ştim, astfel de jocuri sunt posibile, dar au anumite limite. Numai persoanele ce iubesc în special riscul şi cele în particular naive iau parte la ele. Cercul acestor persoane şi sumele pe care ele sunt dispuse să le investească sunt la fel de limitate. Din momentul în care nu se mai găseşte nimeni suficient de stupid sau de îndrăzneţ, castelul de cărţi de joc se năruie. El se prăbuşeşte întrucât, la un anumit moment, nimeni nu mai este dispus să arunce în joc o parte şi mai importantă din proprietatea sa. Creşterea actuală a bursei durează de aproape două decenii şi, pe măsura trecerii anilor, ea nu a antrenat din ce în ce mai puţini investitori în trena sa, ci din ce în ce mai mulţi. Ce circumstanţe speciale permit investitorilor să plaseze întotdeauna mai mulţi bani în acţiuni, al căror preţ se îndepărtează tot mai mult de cursurile ce reflectă situaţia financiară a întreprinderilor?

Pe scurt, răspunsul este că Fed-ul, de comun acord cu celelalte autorităţi monetare importante, tipăreşte încontinuu bani noi, ce pot fi apoi investiţi la bursă.

O dată cu epuizarea patrimoniului ghinioniştilor şi al favorizaţilor şansei, jocul speculativ îşi atinge limitele naturale. Dar autorităţile monetare au posibilitatea să producă, fără cheltuieli, tot mai mulţi bani, pentru ca aceştia să se scurgă apoi în mediile apropiate bursei. În acest mod, limitele impuse de mecanismul proprietăţii private sunt scoase din funcţiune. Bursa devine o arenă de joc, ce îl transformă pe investitor într-un jucător, iar plasarea patrimoniului său, ce era până aici riscat, într-un joc aparent fără consecinţe. Jucătorii ce întreţin relaţii amiabile cu autorităţile monetare – în special marile bănci, marea industrie, guvernele – se bucură de un acces prioritar la aceste cantităţi suplimentare de bani, ce iau naştere din nimic. Ei pot participa la jocul de la bursă, fără a trebui să-şi bată capul pentru a afla dacă îşi vor putea vinde acţiunile la un curs superior celui la care au cumpărat. Atâta timp cât autorităţile monetare vor produce noi cantităţi de monedă-simbol, vor exista întotdeauna persoane care vor putea şi vor dori să joace sume mai ridicate, întrucât anticipează cu încredere o inflaţie viitoare.

Înţelegem acum de ce, într-un context inflaţionist, beneficiile viitoare ale întreprinderilor devin tot mai lipsite de semnificaţie pentru cursul acţiunilor cotate. Producţia etatistă de monedă-simbol cu destinaţia „bursa” o transformă într-un perpetuum mobile financiar.

Care sunt urmările acestei situaţii? Mai întâi, această politică îmbogăţeşte sectorul financiar în detrimentul tuturor celorlalte. Ea încurajează folosirea timpului şi a energiei pentru plasamentele financiare pe seama tuturor celorlalte ocupaţii. În Statele Unite, există un număr crescând de medici şi de avocaţi care îşi petrec mai mult timp pentru coordonarea plasamentelor lor decât pentru exercitarea propriei meserii. Inflaţia erodează diviziunea naturală a muncii şi determină diminuarea producţiei. Ea favorizează, pe cheltuiala tuturor celorlalte clase, interesele economic statornicite şi sporeşte diferenţele dintre venituri în rândurile populaţiei. În plus, ea măreşte numărul de persoane economic dependente de deciziile autorităţilor monetare şi accentuează presiunea politică în direcţia perpetuării acestei inflaţii.

În pofida explodării cursurilor de la bursă, procesul tipic de îmbogăţire a unui mic număr de persoane în detrimentul tuturor celorlalte a rămas, până acum, într-un con de umbră. Cursul obişnuit al evenimentelor este următorul: autorităţile monetare distribuie moneda nou creată cercurilor ce le sunt apropiate şi, de aici, ea se propagă treptat în celelalte sectoare ale economiei naţionale. Creşterea preţurilor, evidentă la început în câteva sectoare, de pildă la bursă, se răspândeşte, prin urmare, în celelalte sectoare, cu o anumită întârziere temporală. Cu toate acestea, inflaţia din ultimii 20 de ani nu a respectat acest scenariu. Ea s-a manifestat îndeosebi la nivelul pieţelor financiare. Cum se poate explica acest fenomen? Împrejurările specifice despre care vorbeam anterior sunt luate acum în considerare.

Exportul unei mari cantităţi de dolari şi de mărci în străinătate reprezintă un element precumpănitor în situaţia monetară contemporană. În jur de 60 – 70% din totalul dolarilor şi 30% din totalul mărcilor circulă, în prezent, în exteriorul ţărilor de origine.

Dolarul este o monedă în mod tradiţional cu o circulaţie foarte răspândită. Or, în anii ’80, această tendinţă a fost serios accentuată, ca urmare a unei cereri suplimentare alimentate de înfiinţarea de Consilii Valutare (Hong Kong, Singapore), precum şi de „dolarizarea” a noi regiuni din America Latină (în special El Salvador, Argentina, Ecuador, Brazilia, Columbia şi Chile). Popoarele acestor ţări căutau un refugiu în dolar, pentru a se proteja de enorma inflaţie a propriilor guverne. Şi cum obţineau dolarii prin vânzarea de bunuri şi servicii, „dolarizarea” a avut ca efect sporirea importului de dolari în America Latină, contra importului de bunuri şi servicii în Statele Unite. Această situaţie a dus, pe parcursul anilor ’80, la o circumscriere a creşterii preţurilor americane în cadrul bursei.

În anii ’90, situaţia este identică. În urma prăbuşirii blocului de Est, o mare cantitate de mărci şi de dolari a fost exportată către ţările membre ale fostului imperiu sovietic, în două moduri. Pe de o parte, la fel ca în America Latină, cetăţenii au fost aceia care doreau aceste monede, pentru a se apăra de inflaţia internă. Pe de altă parte, mari cantităţi de dolari şi de mărci au fost de asemenea necesare pentru a acoperi cerinţele noilor Consilii Valutare (de pildă, Estonia) sau pe cele ale Germaniei după reunificare. Iar acest lucru a agravat fenomenul. Aşa cum s-a întâmplat în anii ’80, creşterea preţurilor în Statele Unite şi în Germania a rămas deci limitată la nivelul pieţelor financiare. Bundesbank-ul şi Fed-ul au produs mari cantităţi de bani noi, ce la început au fost direcţionaţi către bursă şi au întreţinut acolo speculaţia. Moneda nouă s-a răspândit apoi de la bursă în restul economiei, unde ar fi trebuit în mod inevitabil să provoace alte sporiri de preţuri, dacă acestea nu ar fi fost împiedicate de exportul în străinătate al unor mari cantităţi de monedă. Împrejurări suplimentare au stopat sporirea preţurilor în Europa occidentală, de pildă o creştere semnificativă a ocupării în Statele Unite. Factorul principal l-a constituit însă exportul de devize în străinătate.

Stabilitatea relativă a preţurilor din ultimele două decenii, ce a prevalat în pofida unei inflaţii importante, a contribuit neîndoielnic la acceptarea inflaţiei de către marea majoritate a americanilor şi a germanilor. În viaţa cotidiană, ea a rămas pur şi simplu invizibilă. Nivelul de trai al cetăţenilor era inferior celui ce ar fi existat în absenţa inflaţiei, dar era superior celui anterior. Experienţa ne arată că nu se opune o rezistenţă serioasă inflaţiei decât dacă sărăcirea cetăţenilor este absolută, cu alte cuvinte, dacă nivelul lor de viaţă este inferior celui din anul precedent. S-ar putea ajunge rapid la această situaţie, dacă ţinem cont de faptul că exportul de monedă din anii anteriori reprezintă un eveniment excepţional, ce ar putea să ia sfârşit curând. Acesta ar fi finalul poveştii. Îndată ce scurgerea de dolari şi de mărci în străinătate va deveni imposibilă, inflaţia se va răsfrânge din plin asupra preţurilor interne. Scăderea puterii de cumpărare a monedei, rezultată din această evoluţie, va conduce, printre altele, la o dobândă nominală mai ridicată la plasamentele de capital. La ratele dobânzii ce ar fi fost practicate în absenţa creşterii preţurilor se adaugă acum o remunerare pentru erodarea valorii banilor (price premium). În condiţiile creşterii ratelor dobânzii, investiţia de capital în jocul speculativ bursier devine însă din ce în ce mai puţin tentantă. Oamenii reîncep să caute spaţii de închiriat pentru dezvoltarea afacerilor, căci în acest fel ei pot, pe viitor, să obţină randamente cel puţin la fel de ridicate ca la bursă, cu un risc mai scăzut.

Când se atinge acest stadiu, bursa se apropie cu paşi repezi de prăbuşire. Proprietarii actuali ai acţiunilor le-au achiziţionat fără a fi preocupaţi de situaţia financiară a întreprinderilor, cu unica speranţă de a găsi mai târziu cumpărători încă şi mai optimişti decât ei. Or, numărul cumpărătorilor scade, căci un număr în creştere de proprietari de patrimonii preferă de aici înainte investiţiile reale şi evită bursa. Autorităţile monetare au, în aceste condiţii, următoarele alternative.

a) Fie tipăresc şi mai mulţi bani, ceea ce va alimenta speculaţia financiară. Această soluţie nu poate însă continua la nesfârşit, întrucât inflaţia se răsfrânge acum direct asupra tuturor celorlalte preţuri şi determină, de asemenea, şi creşterea ratelor dobânzii. Mai mult, anticipările referitoare la preţuri şi dobândă ale participanţilor pe piaţă devansează planurile autorităţilor monetare, şi acestea trebuie să se grăbească tot mai mult cu tipărirea de zerouri suplimentare pe bancnotele lor. În acest cadru al hiperinflaţiei, moneda însăşi se trezeşte curând scoasă din funcţiune. Deţinerea banilor devine din ce în ce mai puţin atractivă, deoarece fiecare persoană ce încasează bani trebuie imediat să caute un nou cumpărător, pentru a evita o devalorizare completă a averii sale. Agenţii de pe piaţă caută o altă monedă; ei încetează să utilizeze moneda inflaţionistă, iar sistemul de preţuri al acesteia se va nărui. Exact acest lucru s-a întâmplat în 1923 în Germania.

b) Fie autoritatea monetară nu mai alimentează inflaţia şi, în acest caz, devine inevitabilă ajustarea cursurilor acţiunilor la situaţia financiară reală a întreprinderilor. Aceasta înseamnă, de fapt, un crah bursier, adică o pierdere enormă de avuţie pentru persoanele ce au investit la bursă la sfârşitul procesului inflaţionist. Cum majoritatea societăţilor de asigurări deţin în activul lor mari pachete de acţiuni, ne putem imagina ce poate reprezenta un crah bursier pentru omul obişnuit.

În orice caz, criza nu poate fi evitată. Ea izbucneşte în momentul în care creşterea preţurilor datorată inflaţiei nu mai este contrabalansată de un export de monedă în străinătate sau de alţi factori. (Şi, desigur, acest fenomen se produce cu atât mai repede, cu cât moneda inflaţionistă aflată în circulaţie în străinătate se va întoarce în masă în ţara de origine.)

Iată ce ne aşteaptă în viitor, şi din această cauză poate nu este nepotrivită observaţia că aceste evenimente iminente vor aduce cu sine schimbări profunde, dar fără a avea numai consecinţe negative. Criza nu reprezintă altceva decât ultima etapă a unei evoluţii iniţiate prin introducerea monedei discreţionare a statului. Ea semnifică, în egală măsură, o eliberare parţială de sub jugul statului şi al grupurilor care îl manevrează şi poate constitui şansa de a mobiliza o parte importantă a populaţiei împotriva tutelei statului, cu scopul de a-i impune o reducere a impozitelor şi a reglementărilor. Prăbuşirea unei monede discreţionare este un lucru pozitiv din multe puncte de vedere. O mare parte a populaţiei cu siguranţă va constata, după cădere, că avuţia sa de fapt s-a diminuat, dar realitatea este că patrimoniul său este deja mai scăzut decât îşi imaginează. Singurele „victime” permanente ale acestei prăbuşiri vor fi membrii cartelurilor politice, ce s-au îmbogăţit, graţie inflaţiei, pe seama restului populaţiei.

9. Cele mai recente crize ale economiei mondiale, 1997- ?

Inflaţia ascunsă a anilor ’80 şi ’90 nu a creat numai o situaţie instabilă pe pieţele bursiere, ci, în plus, a oferit baza unei dezvoltări a inflaţiei în terţe ţări. Aceasta a fost sursa crizelor economice şi monetare actuale.

Să luăm un exemplu fictiv, şi această relaţie cauzală va deveni foarte clară. După cum am văzut, inflaţia conduce, mai devreme sau mai târziu, la scăderea cursului de schimb al unei monede în raport cu monedele străine stabile. Să ne imaginăm că regele unei mici ţări, Alfania, inflaţionează moneda sa, Alfa, şi, în consecinţă, cursul de schimb al lui alfa contra lui beta, moneda unei mari ţări, Betania, scade. Acest lucru aduce prejudicii nu numai consumatorului alfanian, care acum, cel puţin temporar, trebuie să plătească mai mult pentru bunurile şi serviciile importate. Este defavorabil şi pentru investitorii betanieni care îşi plasaseră capitalul în Alfania, înainte de scăderea cursului de schimb. Regele alfanian şi industriile exportatoare alfaniene se îmbogăţesc pe seama supuşilor alfanieni şi a investitorilor betanieni. În timp ce populaţia alfaniană nu dispune de nici o modalitate de evitare a inflaţiei viitoare, capitaliştii betanieni se pot proteja prin renunţarea la investiţiile lor din Alfania. În acest caz, inflaţia prejudiciază îndoit marea masă a populaţiei alfaniene: pe de o parte, printr-o realocare a resurselor şi, pe de altă parte, printr-o diminuare a capitalului investit, ce reduce posibilităţile de dezvoltare. În ultimă instanţă, această situaţie nu mai convine regelui alfanian, întrucât presupune o diminuare a creşterii economice şi, prin urmare, o scădere a veniturilor fiscale viitoare. Regele are, aşadar, interesul să manevreze în mod rezonabil inflaţia, pentru a evita transferarea către moştenitorul său a unei ţări complet ruinate.

Desigur, nu are loc o scădere a cursului de schimb dacă moneda beta este multiplicată într-o cantitate suficientă. Cine sunt, în acest caz, beneficiarii şi păgubiţii? Grupurile alfaniene care s-au îmbogăţit graţie inflaţiei create în sprijinul lor se numără întotdeauna printre câştigători, şi toţi ceilalţi alfanieni sunt întotdeauna păgubiţi. Totuşi, numărăm şi alţi câştigători şi dezavantajaţi datorită inflaţiei lui beta, iar printre beneficiarii betanieni îi includem, în particular, pe capitaliştii ce şi-au plasat banii în Alfania. Şi aceasta întrucât, în absenţa inflaţiei lui beta, fie ar fi suportat pierderile rezultate din investiţiile în Alfania, fie nu şi-ar fi plasat banii acolo, ci i-ar fi investit, prin urmare, în altă parte, în condiţii mai puţin prielnice.

Acestea sunt efectele de realocare, după cum rezultă dintr-un singur puseu inflaţionist în ambele ţări.

Să presupunem acum că guvernul Betaniei este în mod special sensibil la interesele capitaliştilor ce au investit în străinătate şi încearcă să sprijine plasamentele acestora în mod durabil. Guvernul betanian promite prietenilor săi că va produce întotdeauna îndeajuns de multe monede beta pentru a stabiliza cursul lui alfa. Riscul de curs ataşat plasamentelor în străinătate este în mod evident puternic diminuat, chiar anulat. Ce consecinţe are această politică? Exportatorii betanieni de capital se bucură de câştigurile viitoare pe care le vor realiza, în definitiv, pe seama celorlalţi betanieni. Şi aceasta nu este totul. Această nouă politică betaniană nu rămâne pentru mult timp necunoscută regelui Alfaniei, care, la rândul său, îşi va ajusta în consecinţă comportamentul. El ştie că guvernul betanian doreşte să stabilizeze cursul monedei alfa. El poate, în consecinţă, să împingă într-o veselie inflaţia încă şi mai departe, fără a avea motive să se teamă de efectele negative ale acesteia. Înclinaţia sa inflaţionistă nu este temperată decât de dorinţa de a evita o diminuare mult prea importantă a importurilor din Betania. Totuşi, cu quasi-garanţia monetară betaniană acordată monedei alfa, nu are de ce să se mai teamă de fuga capitalurilor betaniene. Quasi-siguranţa de care se bucură cursul său de schimb are ca efect îmbogăţirea regelui alfanian pe seama atât a supuşilor săi, cât şi a cetăţenilor betanieni.

Este posibil însă ca această situaţie să nu fie în interesul guvernului Betaniei. În pofida prieteniei pe care o poartă exportatorilor de capital, este de la sine înţeles că nu poate să-şi arunce banii pe fereastră, căci aceasta îi micşorează resursele financiare care îi sunt necesare în alte sectoare: asigurări sociale, armată, construcţii rutiere, etc. El nu poate accepta ca autocraţii alfanieni să distrugă capitalul betanian, cu toate că betanieni „merituoşi” îşi iau partea lor. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să se departajeze de această politică şi să înceteze să mai susţină cursul monedei alfa.

Din acest moment, o criză economică şi monetară foarte gravă se declanşează în Alfania, deoarece economia alfaniană, relativ de mici dimensiuni, s-a specializat de-a lungul anilor de inflaţie în acele sectoare de producţie ce nu erau rentabile decât graţie fluxurilor de venituri create de inflaţia betaniană. Dispărând acest sprijin, numeroase întreprinderi au devenit dintr-o dată nerentabile. Îndemânarea şi calificările actuale ale angajaţilor îşi pierd valoarea. Desigur, alfanienii pot continua să-şi exercite activităţile încă un timp, dacă acceptă o scădere a salariilor reale, dar cum capitalul investit în întreprinderi s-a epuizat, acestea nu mai au posibilitatea să subziste, iar angajaţii îşi pierd locurile de muncă. Ei trebuie să se orienteze către alte ramuri. Noi abilităţi sunt cerute. Apar noi întreprinderi.

Fără îndoială, acesta reprezintă un proces dureros de adaptare pentru numeroşi alfanieni. Enormele probleme ce apar pe parcursul acestei perioade sunt potenţate de scăderea cursului monedei alfa. Investitorii internaţionali evită, pentru moment, Alfania, către care un export de capital ar fi poate necesar, pentru a permite restructurarea economiei.

Foştii profitori de pe urma inflaţiei reprezintă însă obstacolul cel mai important în calea restructurării. Regele, familia şi prietenii săi au devenit, graţie inflaţiei, cei mai influenţi capitalişti ai ţării. Dar, spre deosebire de alţi capitalişti, ei nu şi-au clădit averea nici pe creativitate, nici pe calităţile lor anticipative, ci pur şi simplu pe multiplicarea de bani de hârtie, pe care au impus-o populaţiei. Acum ei sunt la cârma economiei, dar nu ştiu ce trebuie să facă. Această combinaţie nefericită de incapacitate şi putere economică duce rapid la o agravare a problemelor. Din punct de vedere economic, Alfania alunecă din criză în depresiune, căci puternica familie regală nu posedă spirit antreprenorial, iar antreprenorilor privaţi alfanieni le lipseşte capitalul pentru a declanşa o schimbare rapidă. Această depresiune ascunde un pericol politic, pe care regele trebuie să-l îndepărteze cât mai repede posibil. Din moment ce nu poate el însuşi să provoace schimbarea economică, caută credite şi orice alt ajutor posibil în străinătate, de exemplu din partea Betaniei, pentru a tempera situaţia critică. Devine, aşadar, dependent din punct de vedere politic de aceste puteri. Rezultatul final, trist, este acela că motivul mizeriei Alfaniei — o proprietate ajunsă nelegitim pe mâini greşite — se perpetuează, acum că problema dependenţei politice faţă de exterior i se adaugă.

Crizele economice şi monetare ale epocii actuale urmează, în linii generale, schema descrisă anterior, fondată pe relaţiile fictive dintre mica Alfanie şi marea Betanie. „Marea Betanie” nu este, desigur, nimeni alta decât Statele Unite ale Americii, unde autorităţile monetare şi-au dat silinţa, mai mult de un deceniu, să protejeze investiţiile în străinătate ale marilor lor întreprinderi, prin stabilizarea cursurilor de schimb importante a numeroase monede precum alfa. S-a ajuns la o asemenea intensificare a inflaţiei în ţările de tipul Alfaniei, încât, în cele din urmă, această politică a trebuit să fie abandonată. A urmat inevitabila criză, însoţită de obişnuitele ajutoare financiare, fie direct din partea SUA, fie din partea instituţiilor internaţionale dominate de SUA, astfel încât, în acest mod, guvernul destinatar devine obedient din punct de vedere politic.

Prima dintre aceste crize a fost cea a Mexicului, pe parcursul iernii 1994-1995. Guvernul mexican era convins că Fed-ul ar sprijini cursul de schimb al peso după intrarea în vigoare a acordului de „liber-schimb” nord-american, în ianuarie 1994-1995. În perspectiva alegerilor electorale din toamna lui 1994, guvernul mexican a împărţit numeroase „dovezi de amor”, care, ca de obicei, au fost finanţate prin tipărirea de bani şi au condus rapid la prăbuşirea peso-ului pe pieţele valutare. Nu devalorizarea peso-ului a pus capăt crizei, ci pierderea puterii de către preşedintele mexican şi un credit excepţional de 50 de miliarde de dolari. Din acel moment, politica economică mexicană a rămas supusă unui control strict din partea administraţiei americane prin mijlocirea organelor zonei de liber-schimb NAFTA; iar cetăţenii americani plătesc prin inflaţia dolarului faptul că politicienii americani guvernează de acum înainte în Mexic.

În iulie şi august 1997, Tailanda, Filipine, Malaezia, Indonezia, Singapore şi Coreea au suferit, la rândul lor, criza economică şi monetară. Indicii bursieri au coborât în câteva zile cu 24% (în Coreea) până la 48% (în Malaezia), şi toate aceste ţări au obţinut sprijinul financiar al FMI (ajutor, în anumite momente, enorm). De-a lungul anilor încărcaţi de inflaţie, grupurile cârmuitoare din aceste ţări au acaparat poziţiile-cheie din economie şi s-au dovedit incapabile să introducă schimbări rapide. Acest lucru a fost, în particular, evident în Indonezia, o ţară extrem de dependentă de importurile de alimente, unde asistăm, de atunci încoace, la numeroase acte de violenţă împotriva guvernului. Or, acest guvern de un favoritism strigător la cer şi care a împilat decenii de-a rândul propria ţară prin impozite şi inflaţie a primit de la FMI un credit de 23 de miliarde de dolari; astfel, în mod artificial, şi-a putut menţine puterea mai mult timp.

În iunie 1998, a venit rândul Rusiei. În această ţară nu fusese întreprinsă nici o reformă economică serioasă. Marea industrie rămăsese, ca şi sub soviete, în mâinile statului, iar banca centrală fabrica monedă pentru a menţine artificial în viaţă întreprinderile de stat falimentare. Bursa din Moscova nu este, în definitiv, nimic mai mult decât un loc în care obligaţiunile de stat ruseşti sunt negociate, iar creditele acordate de statele occidentale, deturnate direct în buzunarele indivizilor apropiaţi statului. Nici aici criza nu era de neimaginat, cu toate că puţini experţi prevăzuseră momentul exact al declanşării sale. Şi ruşii au primit credite de la FMI şi de la guvernele occidentale, dar erau în poziţia de a le limita pretenţiile, întrucât 1) ei dispuneau de potenţialul necesar de ameninţare, datorită arsenalului atomic (argumentul principal al preşedintelui rus în materie de negocieri de credite cu Occidentul este: „dacă nu îmi daţi banii necesari, nu voi mai fi reales. Însă, în acest caz, comuniştii vor pune mâna pe arma atomică”) şi 2) ei erau deja atât de îndatoraţi, încât creanţele Occidentului nu puteau fi la adăpost fără a îndepărta pericolul unei crize economice. În consecinţă, există în continuare credite pentru molohul rus.

Nu este însă decât o chestiune de timp până când America de Nord şi Europa vor atinge şi ele un punct fără întoarcere, situaţie în care se va găsi întreaga economie clădită pe o monedă discreţionară. În acel moment, fireşte, nu va mai fi nimeni care să menţină în viaţă tristul joc al îndatorării şi inflaţiei în alternanţă. Fie economia occidentală va fi atunci complet sub domnia statului, cum a fost cazul sub naţional-socialism, fie va fi hiperinflaţie. De acel moment ne mai despart, poate, doar câţiva ani ori câteva decenii. E posibil să fie împins în timp printr-o uniune monetară între dolar şi euro (şi yen?). Nimic nu se schimbă însă, la capătul drumului este fie socialismul, fie hiperinflaţia. Numai nişte reforme radicale în direcţia pieţei pot să ne salveze – în termeni rothbardieni: întoarcerea la o monedă-marfă, exemplul aurului, pe o piaţă monetară liberă şi retragerea completă a statului din sistemul monetar.

[1] Moneda-simbol este o formă particulară a monedei discreţionare furnizate de către stat (fiat money). Ea se caracterizează, pe de o parte, prin aceea că poate fi utilizată doar pentru a intermedia schimburile indirecte. Nu reprezintă altceva decât o cantitate de simboluri. Datorită acestei trăsături, ea nu poate apărea în mod spontan pe piaţă; apariţia şi menţinerea sa în circulaţie sunt rezultatul intervenţiei constrângătoare a statului. Pe de altă parte, moneda-simbol poate fi multiplicată fără restricţii, întrucât nu este îngrădită de legătura cu nici un obiect fizic. Caracterul imaterial al monedei-simbol este vizibil în forma sa cea mai pură, anume în conturile deţinute de autorităţile monetare, în care sumele înscrise pot fi multiplicate dintr-un condei. Moneda de hârtie reprezintă un tip de monedă-simbol într-o formă mai puţin pură, în schimb, mult mai răspândită. Toate monedele naţionale îmbracă, în prezent, forma monedelor-simbol; ele sunt oferite de producătorii lor sub forma bancnotelor emise de banca centrală sau a conturilor la vedere înregistrate la banca centrală – fiind bine ştiut faptul că, în cazul depozitelor la vedere, modalitatea tehnică prin care deponentul le utilizează nu joacă nici un rol (debit automat, graţie unui clic pe o pagină de internet…).
[2] Vezi Rothbard, Wall Street, Banks and American Policy, Auburn, Ala.: Mises Institute, 1995, p.53 ş.u. O altă sursă interesantă asupra acestui subiect este cartea congresman-ului american Ron Paul, The Ron Paul Money Book, lake Jackson: Ron Paul&Associates, Inc., 1991, p.221 ş.u. Printre alţii, Ron Paul îi citează pe următorii europeni, pentru care Banca centrală europeană reprezintă un prim pas către o bancă şi o monedă unică mondială: Giovanni Agnelli, Karl Carstens, Jacques Delors, Wim Duisenberg, Valéry Giscard d’Estaing, Wilfried Guth, Max Kohnstamm, H.L. Merkle, Helmut Schmidt şi Hans-Jochen Vogel.

[3] Economistul francez Pascal Salin, L’unité monétaire européenne, au profit de qui?, Paris: Economica, 1979 a fost una dintre aceste rare excepţii, împreună cu omologul său german H.H. Lechner, Währungspolitik, Berlin: de Gruyter, 1988.

[4] Vezi lucrările lui Roland Baader, Fauler Zauber, Gräfelfing/Resch Verlag, 1997 şi Die Euro-Katastrophe, Berlin: Anita Tykve Verlag, 1994.

[5] Vezi excelentele cărţi ale lui Murray Rothbard, Wall Street, Banks and American Foreign Policy, Auburn, Alabama: Mises Institute, 1995 şi The Case against the Fed, Auburn, Alabama: Mises Institute, 1994.

*Traducere după “Schöne neue Zeichengeldwelt”.
“Schöne neue Zeichengeldwelt” a apărut pentru prima dată ca postfaţă în Das Schein-Geld-System. Wie der Staat unser Geld zerstört, Liberale Akademie Berlin, Gräfelfing: Resch Verlag, 2000 – traducerea germană a cărţii lui Murray Rothbard What Has Government Done to Our Money, de către Jörg Guido Hülsmann, Carsten Hülsmann şi Reinhard Stiebler.
Translated into Romanian and e-published with the author’s permission.

© Resch Verlag, Gräfelfing, 2000 for the original german.
©2004 Institutul Ludwig von Mises – Romania, pentru prezenta traducere.

© Institutul Ludwig von Mises – România
Traducere de Diana Costea *
sursa: mises.ro