Am văzut mulți tineri, unii studenți, alții absolvenți, am văzut părinți cu copii, doamne și domni în vârstă care purtau pancarte fabricate naiv, am întâlnit oameni din companii de producție sau agenții de publicitate, patroni de bar, actori, medici, oameni din bănci. Toți cei enumerați sunt oameni pe care i-am salutat sau pe care i-am văzut și îi cunoșteam din diverse împrejurări. Aspectul vestimentar poate la rândul lui să vorbească despre componența unei mulțimi. Erau oameni în blugi și tricou care purtau pantofi sport sau oameni în pulover și pantaloni simpli care nu ieșeau cu nimic în evidență, oameni îmbrăcați absolut normal și fară vreo pretenție de a fi la modă. Ei erau cei mai mulți. Am vazut și câteva acte de exhibiționism vestimentar din zona “hipster” sau “rock gotic”, “post punk” sau acte vestimentare de reînviere a identității naționale. Erau apoi “sportivii”, fie că erau bicicliști sau pietoni aleseseră să vină în piață îmbrăcați lejer.
Una peste alta, grupul de la Universitate și mai târziu cei 20.000 de oameni nu formau deloc o nișă ci mai degrabă un eșantion reprezentativ pentru clasa de mijloc. Și atunci mi-a venit confirmarea imensei manipulări de presă. Am citit câteva articole, pe câteva situri de știri sau variante online ale unor ziare care au catadicsit să “reflecteze” protestele despre revoluția hipsterilor. De ce hipsteri? Pentru că este important ca oamenii de acasă să NU înțeleagă că cei din piață sunt un grup care ar putea să-i reprezinte. În România percepția generală asupra hipsterilor este că ei sunt niște indivizi superficiali și ciudați cu gusturi din afara zonei mainstream, preocupați exclusiv de vestimentație. O nișă care nu împarte compatibilități cu restul țării. Presa induce astfel ideea că “Dacă revoluția e a hipsterilor atunci e neimportantă pentru noi, hipsterii sunt doar niste ciudați”.
Protestele din piață nu sunt confiscate de nici o nișă socială, ba mai mult oamenii ăia de acolo sunt anormali doar prin faptul că s-au trezit și se află în stradă. Cei mai mulți dintre ei se trezesc devreme să meargă la muncă sau fac bani din profesiile lor, plătesc taxe și trăiesc respectând normele sociale într-un stat care nu le respectă nevoile și nu îi reprezintă. Avem de a face cu o revoltă a clasei mijlocii, idea ca ar fi o revoltă facută doar de un segment nișă al societății – hipsterii – este o manipulare grosolană.
Am stat preț de o oră în Piață înainte de încolonarea pentru marșul propriu zis. Mi-am sprijinit bicicleta și m-am uitat la lume. Oamenii erau implicați și relaxați. Nu mi s-a părut că erau oameni care bifau adunarea ca pe un eveniment “cool”. Nu am văzut bisericuțe care să comenteze alte subiecte. Cei din jurul meu erau atenți unii la alții, zâmbeau, pe deasupra capului meu zburau frânturi de discuții pe subiectul zilei. Undeva la zece metri distanță se afla nucleul celor care scandau lozincile deja cunoscute, nu are rost să le enumăr acum. Deși mă aflam la o manifestație cu miză mare și revendicări dintre cele mai serioase – respingerea proiectului Roșia Montana, demisia lui Ponta, Șova et comp, interzicerea mineritului cu cianuri etc) n-am avut niciun moment de anxietate. Mă aflam între oameni civilizați, calzi și curați. Am întâlnit multe priviri, toate senine și hotarâte. În Piața Universității oamenii se privesc direct în ochi, nu-și ocolesc privirile și asta te face să te integrezi automat, nimeni nu ascunde nimic, ne unește un singur gând, e bine. Am simțit repede că aparțin idealurilor acestor oameni care cred că transcend cazul particular care e pe ordinea de zi în piață. În traducere liberă Roșia Montană înseamnă: E timpul ca voi politicienii să vă opriți. Noi ne-am trezit din somn și nu mai suntem dispuși să vă lăsăm să vă jucați cu România și cu viețile noastre. Vă schimbați sau Plecați! De fapt una din lozincile multimii este limpede: Jos Băsescu, Ponta și Antonescu. Fair enough!
Când ne-am încolonat ca să plecăm pe traseul stabilit nu-mi credeam ochilor câtă lume se adunase. Cu o oră înainte de-abia eram o mie de oameni și acum bătea ușor peste trei mii( vă invit să mă credeți pentru că am văzut de pe diverse scene de la trei sute la patruzeci de mii de oameni). Pentru că eram pe bicicletă m-am alăturat “cavaleriei ușoare” împreună cu prietenii mei. La finalul marșului cred că erau peste trei sute de bicicliști. Este memorabil și din câte știu a devenit un leit-motiv momentul in care bicicliștii pedalează la nesfârșit în jurul rondului de la Universitate ca și cum victoria este deja adjudecată. E un moment puternic și după ce vezi asta pleci acasă plin de speranță.
Mă gândesc că o corporație transparentă și care joacă cinstit conform legilor statului român, o corporație ai cărei acționari provin din țări cu solidă tradiție democratică ar trebui să se bucure de un miting civilizat, ba mai mult să vină în mijlocul demonstranților și să le demonteze rând pe rând toate acuzațiile. În stradă sunt oameni care înțeleg perfect ce înseamnă profitul și care sunt mecanismele capitalismului, în stradă sunt și corporatiști obișnuiți cu normele, standardele, mecanismele și șabloanele corporatiste. În stradă lucrurile astea se înțeleg și totuși nu există dialog. Ba dimpotrivă când presa tace se aude doar monologul spoturilor publicitare care vorbesc despre bunăstare și locuri de muncă. O corporație care joacă cinstit nu ar trebui să pretindă tăcerea presei în schimbul spațiului de publicitate cumpărat. Sau poate “nu scrieți nimic!” este o nouă fomă de publicitate? Dacă e așa, asistăm la moartea jurnalismului. Sau la parastasul lui.
Am făcut gălăgie, am lovit cu petul în ghidonul bicicletei, am fost în mijlocul mulțimii în fața și în spatele ei. Am dat târcoale din toate părțile șarpelui de oameni care creștea cu fiecare kilometru parcurs și hrănea amintirile mele din iunie 1990 cand “golanii” ocupaseră Piața Universității în speranța că vor putea schimba cursul unei istorii care se anunța sumbră. Aveam șaisprezece ani și eram unul dintre ei.
La Iancului cred că erau deja peste 15000 de oameni. Este admirabil efortul atator oameni de a parcurge la pas distanta Universitate – Pantelimon – Universitate. Asta nu e cool, este un adevarat tur de forță și spune ceva despre determinarea celor de pe stradă. Este greu de crezut că o asemenea mulțime n-a pierdut niciun moment controlul, că nu a alunecat în gesturi extreme și totuși așa a fost. Mi s-a părut că numărul de jandarmi a fost extrem de mic. Câteva portavoce au fost de ajuns pentru ca oamenii să fie puși la curent cu ce aveau de făcut: când să se oprească, cum să mărșăluiască, cum să rămână grupați pentru ca să existe o numărătoare proprie.
Pe măsură ce m-am obișnuit cu toată mișcarea și i-am auzit pe oameni vorbind și schimbând idei, m-a cuprins un sentiment de revoltă la gândul că după 22 de zile o manifestație de 20.000 de mii de oameni este trecută cu vederea. Cum e posibil, cum își permite Ponta să facă abstracție de cei 20.000 de oameni din stradă. Răspunsul este foarte simplu, Ponta știe foarte bine, clasa de mijloc a abandonat în mare măsură prezența la vot. Tinerii până în 30 de ani, sunt scârbiți și nu votează. Masa de manevră la vot e formată din pensionari, populație rurală sau urbană sub medie, oameni care sunt duși la vot cu autocarele și care în schimbul unei pomeni electorale pun ștampila unde vor partidele. Electoratul românesc este în marea lui majoritate abrutizat și ignorant. Ei se uită la televizor, fascinați de imperiul tabloid care își spune zilnic povestea în imagini simple, pe înțelesul tuturor. De ei au nevoie Ponta, Băsescu și Antonescu. Ei trebuie să nu știe nimic despre ce este în Piața Universității. Ei trebuie să trăiască cu impresia că niște huligani fără chef de muncă se adună seară de seară ca să salveze copacii și pădurile și sunt necruțători cu drama unor mineri care vor să-și câștige pâinea cinstit. Niște golani, pardon, hipsteri! Dacă cei din piață ar fi fost votanți sau ar fi reprezentat un număr mare de votanți fiți siguri că ar fi existat deja dialog. Gândiți-vă că în Piață ar fi fost 20.000 de sindicaliști de la diverse fabrici. Credeți că ar fi putut fi trecuți cu vederea? Mă îndoiesc. Câte de iresponsabil, amoral și fără viziune să fii ca să nu întelegi că în clasa de mijloc stă viitorul țării pe care o conduci? Până când să crezi că țara asta poate fi ținută în japcă și întuneric? Si oare până când va sta deoparte aceasta clasa de mijloc?
RMGC a reușit o performanță uluitoare. Dacă până acum televiziunile din România erau rivale de moarte reprezenând interesele politice ale patronilor iată că s-a născut o cauză care să le unească nu numai între ele dar și cu întreaga clasă politică: Roșia Montană. Iată cum Antena3 și B1TV, Jurnalul Național și Evenimentul zilei, Realitatea și RTV, toate presstituatele își strâng mâna și TAC.
Cei din piață știu toate lucrurile astea. De aia se află acolo. Cei din piață nu(mai) sunt ușor manipulabili, sunt inteligenti si mai cu seamă nu sunt ignoranți. Calitatea individuală a participanților e aceea că nimeni nu “se află în treabă” în stradă. Oamenii sunt foarte bine informați, știu exact de ce se află acolo. E totuși o luptă dezechilibrată. In fiecare duminică 20.000 de oameni se strâng și luptă împotriva unei armate uriașe de propagandă. Douăzeci de mii de oameni încearcă să echilibreze balanța adevărului luptând cu televiziuni, ziare, radiouri, situri de știri, postaci plătiți, partide politice și parlamentari. Trebuie să recunoașteți că e un act eroic. Douăzeci de mii de oameni organizati pe facebook lupta cu sute de “jurnalisti” ai unei campanii de zeci de milioane de euro. Aceast dezechilibru între tabere este unul din motivele pentru care mă aflu în stradă. Și cred că pe măsură ce lumea se va convinge de mascarada presei numărul celor din Piață va crește.
De ce am coborât în stradă? În primul rând pentru că îmi doresc o Românie în care politicienii să asculte vocea civică. Proiectul Roșia Montană este o lecție pe care guvernul și clasa politică trebuie s-o învețe. Hoții și corupții n-o să învețe niciodată de vorbă bună, ci doar de frică. Cu cât va fi mai mare presiunea asupra lor, cu atât mai bine.
Ce cred eu despre aurul de la Roșia Montana? Ei, bine, cred că peste treizeci de ani vor exista tehnologii curate care să poată extrage aurul la costuri rezonabile și fără pericol pentru mediu. Aurul nu pleacă nicăieri și prefer să aparțină generațiilor viitoare care poate vor avea șansa unor politicieni responsabili decât să-l extragem acum într-o combinație pierzătoare pentru România atât la nivelul redevenței cat și ca dezastru ecologic. Despre cele câteva sute de locuri de muncă fluturate prin fața ochilor noștri ca argument pentru necesitatea începerii exploatării mă pufnește râsul. Sunt câteva milioane de români care și-au părăsit satele și orașele ca să muncească în conditii grele în Spania sau Italia și de ani buni injectează bani în România. Cele câteva sute de nemulțumiți de la Roșia chiar nu au luat în calcul că pot munci puțin mai departe de casă?
Guvernul actual a promis UN MILION de locuri de muncă. Presupun că lucrează din greu la îndeplinirea promisiunii așa că în economia macro a țării noastre cele patru sute de locuri de la Roșia chiar nu ar trebui să conteze. Guvernul s-a despărțit atât de ușor de Oltchim încât poate abandona fără probleme și proiectul Roșia.
Am ieșit în stradă pentru că m-am săturat de o clasă politică coruptă și incultă. Gusturile și idealurile politicienilor români nu au cum să construiască o viziune măreață pentru țara noastră. Când singurul tău “drive” ca individ este cum să furi banul public e clar că nu poți concepe nimic pentru România. Cei din stradă arată că știu foarte bine asta și de aia vreau să fiu printre ei. Am ieșit în stradă pentru că nu mai vreau să mă simt singur și izolat, vreau să fiu lângă oameni cu care să simt că pot construi ceva, cândva.
Câteva cuvinte despre relația noastră a românilor cu statul. Poate că merită analizată din perspectivă freudiană. Pentru majoritatea românilor – via comunism – funcționează încă statul paternalist. Tatăl nostru statul este cel care are grijă de noi, el n-o să ne lase niciodată să murim de foame, o să găsim mereu un locșor călduț care să ne apere de frig. Tatăl ne mai și urgisește din când în când că deh, așa e tatăl, mai dur câteodată. De multe ori el doarme și noi putem să-i mai furăm câte o sutică din buzunare că na, el e tatăl nostru, nu se simte dacă mai ciupim și noi ceva. Când ai un tată nu mai e nevoie să gândești, o face el pentru tine și tu îți vezi de treaba ta. Tata ți-arată calea și tu o urmezi. Majoritatea românilor se află într-o poziție infantilă față de stat. Ei sunt iresponsabili și infantili politic. Ei se simt excelent în poziția asta și nu par să fie amenințați prea curând de adolescența care ar putea să-i forțeze la o ipostază contra “tătucului”. Această majoritate infantilă nu are cum să înteleagă (din păcate) că România este țara lor și nu țara “tatălui” lor. Ei nu înțeleg că acum rolurile sunt inversate și că responsabilitatea trebuie să vină de la ei către România și nu invers. De aia ei NU SE AFLĂ în stradă.
Cei din stradă sunt dintre cei care s-au trezit. Pentru ei statul nu este întreprindere paternă ci mai degrabă un partener. Un partener căruia îi plătesc taxe și îl mandatează astfel să gestioneze organizarea vieții colective. Cei din stradă nu mai sunt dispuși decât la o relație echitabilă cu statul. Doar că statul (a se citi guvernele) ne-a înșelat în repetate rânduri și asta a devenit inacceptabil pentru continuarea relației. Și pentru asta se mărșăluiește in fiecare duminică printre blocurile care moțăie filial în fața televizoarelor unde nu se transmit imagini cu cei 20.000 de mii care tocmai trec pe sub balconul tău. În definitiv ce poate fi mai orwellian decât zeci de mii de oameni pe străzi și nimic despre asta la televizor? Oare suntem atât de aproape de momentul în care ce se întâmplă în stradă va deveni ficțiunea celor care privesc orbi televizorul?
De peste douăzeci de ani în România se slăvește egoismul. Oamenii învață că nu există scopuri sociale comune, că nu sunt construcții colective, că fiecare trebuie să lupte pentru el și familia sa. Că fiecare individ se poate realiza doar dacă aleargă pe culoarul lui fără să privească în stânga sau dreapta. Marile proiecte de infrastructură sunt proiecte de echipă. În România ele lipsesc cu desăvârșire. Nu avem autostrăzi, rețelele electrice sunt la pământ, rețelele de canalizare la fel, nu putem să ne exploatăm singuri resursele. Nu există strategii de dezvoltare urbană, culturală sau pe educație, nu există viziune strategică pentru țara noastră. Nu există știință și dragoste pentru lucrul în echipă. Politicienii noștri fac echipă bună doar la furat. Și pentru asta am ieșit în stradă. Pentru că am văzut oameni care împărtășesc civilizat și frumos o viziune comună, oameni care știu cum trebuie să arate România. Și chiar dacă viziunea asta este încă nedefinită, inconsistentă există un început și o certitudine: oamenii din Piață știu sigur că România nu trebuie să arate ca acum. Și pentru asta am ieșit în stradă.
Am auzit voci spunând despre cei din stradă că sunt niste idealiști rupți de realitate care nu-și dau seama că Roșia Montană și alte proiecte de resurse sau infrastructură sunt adjudecate deja de marile puteri și că România trebuie doar să execute. Acelor voci le spun că poate așa o fi, dar îi invit să fi spus asta și celor cateva zeci de mii de greci din Piața Sintagma care știau foarte bine că soarta tării lor e tranșată de marile puteri. Sau poate ar fi trebuit să meargă între turcii din Piața Taksim. Nu există argument destul de puternic pentru statul acasă. Nu mergi să protestezi doar când ești sigur de reușită. Într-un final o faci pentru tine și pentru conștiința ta. Când mă uit în urmă cu douăzeci de ani și știu că am fost în Piața Universității știu că am fost atunci alături de cei care nu doreau să ajungem aici, acum. Și, da, mă simt mai puțin vinovat. Am fost în piață atunci cu semicursiera mea roșie, am cântat alături de Pațurcă și Sterian și am sperat alături de alți golani. Apoi în ’92 am votat ca un golan. Indiferent ce se întâmplă cu România vreau ca peste douăzeci de ani să pot spune din nou: am fost și eu atunci în Piața Univeristății.
PS. Citesc Jurnalul Rusesc al Annei Politkovskaya. Dacă un singur OM a avut puterea și curajul să lupte doar cu un pix și hârtie împotriva Kremlinului lui Putin atunci protestele din Piață nu sunt în zadar. Anna Politkovskaya este un alt nume pentru curaj și demnitate. A fost ucisă cu un pistol într-o scară de bloc. Opera ei este însă mai vie ca niciodată și moartea n-a făcut decât să o răspândească. Într-o Rusie adormită și cu o presă redusă la tăcere Politkovskaya a refuzat să mergă la culcare și a luptat prin scris până la moarte. Jurnaliștilor care au semnat pactul tăcerii ar trebui să le dea de gândit. Dacă lupta Annei a reușit să trezească oameni, există speranța că și protestele din Piața Univerității vor reuși.
Tudor Chirilă va protesta la Cluj împotriva proiectului de la Roșia Montană> „M-am întors din Piața Universității. Ziua de azi nu a fost pierdută. Și nici cauza nu este. Este clar că distanța dintre clasa politică și români nu mai poate fi recuperată. Ruptura e ireversibilă. Nu știu ce va urma, însă după ziua de azi simt că sunt înconjurat de oameni bravi. Daca vreți să nu vă mai simțiți singuri iețiti în stradă. Filmulețul postat de Tudor poate fi urmărit aici.
Autor: Tudor Chirila