Cei care îşi asumau promovarea adevăratului spirit naţional şi a adevăratei culturi româneşti, urmau să se formeze într-o “mănăstire culturală”, splendidă imagine a utopismului românesc, “mănăstirea de tămâie, cu pereţii de alămâie”. De aici, aflaţi dincolo de frământările politicului, dar în slujba societăţii, ostenitorii urmau să răspândească luminile credinţei creştine şi cele ale culturii, care să înlăture tenebrele diavolului. Această luptă, în numele spiritului, este singura posibilă în opinia lui Bernea, care afirmă, pe de altă parte, lipsa unei potriviri între politică şi creştinism, ceea ce înseamnă implicit respingerea violenţei, căile adevărate fiind ale apostolatului şi martiriului.
Faptul a fost primit cu mare interes de anchetatorii Securităţii, care monitorizau atent mănăstirile, datorită pericolului pe care îl prezentau acestea pentru stabilitatea “democraţiei populare”. Din mai multe surse ei au auzit de acest proiect, la care nu numai Bernea s-a gândit, de a face din mănăstiri un centru de rezistenţă spirituală. Dar, pentru că unii din cei care au gândit asemenea lucruri fuseseră legionari, securiştii au reinterpretat lucrurile în felul următor: sub masca religiei, legionarii se retrag în mănăstiri, unde se antrenează intens pentru a porni o nouă rebeliune. A fost de ajuns un punct de pornire, pentru ca, respectând principiul dominoului, să se dezvolte o amplă campanie de represiune. De la mănăstirea Vladimireşti, care a fost închisă în 1955, printre altele şi pe motivul că acolo măicuţele s-ar fi pregătit ca într-o tabără legionară, trăgând cu arma, până la momentul culminat al decretului 410 din 1959, când mii de monahi au fost expulzaţi din mănăstiri, această acuzaţie s-a multiplicat în zeci de dosare. Era de ajuns să se amintească de către un arestat o persoană, pentru ca ea să fie inclusă în lotul de suspecţi. De exemplu, Securitatea a afirmat că legionarii de la Canal au făcut un jurământ să se sprijine reciproc şi să determine renaşterea mişcării, contactându-i pe vechii camarazi rămaşi în libertate. Când valul represiunii a izbucnit mai puternic în 1958, vechii deţinuţi s-au întors în închisori “îmbogăţiţi” cu mulţi alţii noi, care, într-un fel sau altul, avuseseră de-a face cu ei. Cazuri precum Vladimireşti sau “Rugul Aprins” sunt legate între ele prin această ipoteză a conspiraţiei legionare din spatele vieţii de mănăstire, iar proiectul lui Bernea, relatat anchetatorilor, a constituit un “argument” într-o amplă campanie de represiune. Nimic din toate astea în spusele sociologului sau în acţiunile unui alt mare adept al acestor idei, Daniil Sandu Tudor. Era o formă de rezistenţă anticomunistă, dar nonviolentă, pe cale spirituală, respectând comandamentele creştine. Poate odată cineva va scrie despre această formă de rezistenţă prin cultură la români, idee care a avut de-a lungul epocii comuniste un destin aparte.
Citind despre proiectul lui Ernest Bernea, l-am recunoscut pe deplin pe savant în el, iar fotografia amintită la început mi-l reprezintă acum drept un monah al mănăstirii culturale, gândind la o carte care să alunge spiritul malefic intrat în cultura română. O asemenea carte există, este Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român. Pentru vindecare, este recomandabil ca toţi intelectualii români să o citească.
Ernest Bernea a lăsat posterităţii şapte caiete groase de două sute de file, cu pagini neliniate, scrise mărunt numai cu creionul şi îmbrăcate în coperţi de imitaţie de piele. În ele şi-a notat zilnic, în anii imediat după eliberarea din închisoare, gândurile, trăirile, speranţele, nemulţumirile. Acest jurnal – intitulat modest Caiete intime – lasă să se întrevadă sufletul şi mentalitatea filosofului.
Redăm mai jos câteva fragmente.
Eu, tu şi noi
Când din eu am devenit noi, am fost eu plus tu şi n-am mai fost eu. Dispariţia lui tu aduce infirmitatea lui eu, care nu mai poate redeveni eu dinainte de a fi noi.
În acest fel se produce dispariţia lui noi care există dincolo de eu şi tu dar prin prezenţa lor activă şi armonioasă. (20 oct. 1965)
Moarte şi creaţie
Luptăm împotriva morţii din condiţie, din destin, pentru că moartea e implicată în condiţia noastră umană,.
Trăind instabilitatea în toate modurile ei, trăind continua trecere a lucrurilor, noi vrem nemurirea; în fiece formă, în fiece relaţie, în fiece act, noi căutăm să învingem prezenţa morţii.
De aceea actul de creaţie vine ca o necesitate şi o bucurie. (20 nov. 1965)
Dragoste şi umanitate
Dragostea este a omului şi pentru oameni. Privind lucrurile dincolo de banala trecere a zilei, noi trebuie să iubim toţi oamenii, atitudine ce se impune prin natură, prin destin, prin setea de absolut.
Aşa s-a născut sfinţenia.
Uneori suntem surprinşi cum sufletul nostru se închide şi nu mai poate adera la nimeni. Mergem indiferenţi, consumaţi de tristul nostru destin, până ce un obraz inocent de copil, unul suav de femeie sau unul spiritualizat de bătrân ne deschide ochii şi disponibilitatea sufletească; atunci creştem pînă la topirea în universul lărgit al umanităţii noastre. (1 dec. 1965)
A exista
Pentru cei mai mulţi dintre oameni, a exista e o problemă de relaţie, de raport cu oamenii şi lucrurile înconjurătoare. A exista însă cu adevărat e a avea conştiinţa eului propriu în faţa lumii şi a vieţii, în faţa destinului uman.
Conştiinţa aceasta are spinii ei, născuţi din necorespondenţa aspiraţiilor noastre cu ceea ce ne este dat. Vedem mult mai departe decât putem parcurge. Echilibrata poziţie cere o disciplină interioară puternică şi un efort de cele mai multe ori depăşit în acordul căutat.
Setea de absolut e arcul ce ne aruncă dincolo de zonele permise ; ea ne păstrează prospeţimea, ne aduce puterea ascensională, dar ne aduce şi drama. (19 ian. 1966)
Mai bun
Doresc să redevin bun, tot atât de bun cât a fost luminişul acela din pădurea în care am plâns pentru tine, pentru suferinţa oamenilor.
Ca să fiu bun trebuie să fiu curat şi ca să fiu curat trebuie să alung tot ce apare dincolo de esenţe. (2 febr. 1966)
Suferinţa
Suferinţa face parte din condiţia umană; nu o putem înlătura pentru că vine din natura noastră imperfectă, din prezenţa răului.
Suferinţa consumă dar şi creşte fiinţa noastră morală pentru că prin arderea răului din noi ea ne purifică şi înalţă.
Dar nu toată suferinţa este creatoare pentru că omul rămâne deseori la periferia vieţii. (2 aprilie 1966)
Căile succesului
Dacă vrei să reuşeşti în viaţă respectă legile onoarei. Munca şi talentul, dragostea de om şi de creaţie au fost întotdeauna căile succesului adevărat.
Aşa zisul practicism modern manifestă în plin trista condiţie umană. Pentru cei mai mulţi a fi om practic nu înseamnă în fond altceva decât a fi om fără suflet, fără ţinută morală, fără demnitate.
În acest fel se manifestă practicismul epocii noastre. (4 apr. 1966)
Nedumerire
Dacă trăieşti numai pentru tine, în ţarcul strâmt al egosimului, eşti privit ca om normal şi serios. Dacă trăieşti pentru copii şi te sacrifici familiei eşti privit ca om aparte (exagerat). Dacă trăieşti pentru o comunitate mai mare, cum e poporul căruia îi aparţii bunăoară, eşti văzut ca excentric şi nu rareori ţi se aplică unele corecţii. Dacă trăieşti pentru om şi umanitate, dacă lupţi pentru un ideal superior şi pentru salvarea civilizaţiei eşti văzut ca un om periculos. (12 apr. 1966)
Trăim, fără îndoială, una din cele mai mari crize din istoria universală – poate cea mai mare –, ceea ce a a dat naştere unor evenimente unice, de o covârşitoare însemnătate.
Prima cauză a acestei crize este revoluţia ştiinţifcă şi urmările ei în tehnică; intrarea maselor în arena politică şi demisia moralei vin să completeze tabloul tragic al condiţiei umane.
Ceea ce pare să fie dezolant chiar în premisele acestui viitor nesigur, este direcţia în care s’a angajat „noul umanism.” Sigur, omul va deveni astfel sau poate altul, dar cine ştie cum?
Se poate prevedea o diminuare a vieţii interioare şi mersul către adormirea unor sentimente fundamentale ale naturii umane şi consolidarea unei structuri fără fineţe, fără sensibilitate morală.
Este posibil ca omul să devină mai puternic, dar sigur nu mai nuanţat şi nici mai profund. Civilizaţia tehnică, cu ritmul puternic şi caracterul ei exterior, îi măreşte cuceririle în ordinea lucrurilor materiale, puterea lui asupra naturii, dar exact invers la un nivel corespunzător, îi diminuează viaţa interioară şi cuceririle lui în ordinea spirituală.
Pentru om şi umanitatea sa porţile neprevăzutului sânt deschise.
Ernest Bernea (22.XII.1970 – Bucureşti)
Surse: Foaie Națională , Rost online (George Enache )