Venea la școală mirosind a pișat mai tot timpul. Hainele ei nu păreau să fie murdare, dar tot mirosea a pișat. Nu era singura care purta haine sau încălțări mai vechi, ale fraților/surorilor mai mari, mai toți din clasă făceam lucrul ăsta. Dar ea mirosea a pișat.
Și după ce a fost muștruluită public pentru că mirosea (poate de mai multe ori, nu mai țin minte) de către o profesoară, am prins curaj mai mulți și am devenit mai slobozi la ironii, miștocăreli și jigniri. Ea nu riposta niciodată. Tăcea și se uita urât la noi din banca ei din spate, ca un animal hăituit și cu ochii plini de ură și furie. Într-o zi chiar am prins curaj și i-am pus o piedică în timp ce ea se îndrepta spre tablă, ceea ce a stârnit râsetele clasei întregi. Doar era o nespălată care puțea a pișat, deși locuia lângă ditamai râul și erau pline rafturile magazinelor de săpunuri. S-a încăpățânat și a terminat 8 clase, într-o izolare aproape totală de restul colegilor. Interacționa cu puțină lume, cumva tot cu colegi mai speriați sau mai apropiați de condiția și situația ei. Doar tăcea și aștepta să treacă anul școlar. Uneori mai absenta și astfel ne confirma că e o persoană delăsătoare și leneșă, fără ambiție și fără viitor.
La controalele periodice râdeam de colegii cărora asistentele le găseau pământ sub unghii sau mizerie prin urechi și se făceau glume pe seama lor. „Ce faci măi? Vrei să pui cartofi în urechi sau ce-i cu jegul ăsta?” La cât colb adunam zilnic prin haine și prin cap, de la joacă sau muncă, nu mă mir că erau și astfel de cazuri. Iar pământul de sub unghii, ca și urmele negricioase din crăpăturile și bătăturile palmelor veneau de la orice altceva decât huzur și belfereală. Dar mi-a luat ceva timp să pricep asta. Așa cum mi-au trebuit ani buni să înțeleg de ce mirosea colega mea.
Avea acasă frați mai mici de care avea grijă, pe care-i schimba, hrănea și purta în brațe, deși ea însăși era doar o copilă. Era o casă modestă și aglomerată, cu vreo 3 generații locuind sub același acoperiș. Scutecele trebuiau spălate, hainele la fel, iar mașinile de spălat erau un lux chiar și la casele mai înstărite. Desigur, cei cu o situație mai bună, mai cu dare de mână, cum se zice, chiar dacă n-aveau mașini de spălat, își permiteau să mai plătească pe cineva să le spele hainele sau măcar să le limpezească la râu. Mai ales iarna, când spălatul și limpezitul hainelor la râu era un chin generator de boli și reumatism. Pe cineva cu o situație asemănătoare ca a familiei colegei mele, că nu se băga oricine la o astfel de corvoadă.
Pentru o mamă sau fiică mai mare, o casă cu mulți frați, unii dintre ei (cei mai mari) făcând munci fizice (agricultură, construcții, îngrijit de animale, transportat și tăiat de lemne), cu sau fără contract; alții, mai mici, jucându-se și hârjonindu-se prin curți și pe uliți, spălatul hainelor era o activitate constantă, acoperind hălci întregi din timpul zilelor. Inclusiv din timpul alocat temelor, odihnei sau jocurilor. Iar purtatul unui bebeluș în brațe, înfășurat în scutece din cârpe sau fără scutece, poate face hainele să mai miroasă, chiar și dacă nu sunt murdare.
Desigur, cu apa caldă la 3 metri de noi, țîșnindu-ne în meclă la o simplă rotire de robinet, cu mașina de spălat sub nas, am intrat în epoca Cocolino, am ajuns la standarde și exigențe care adeseori frizează cruzimea față de cei care put a fum de sobă, pișat de bebeluș și transpirație de umblătură sau muncă fizică. Visăm la stive de săpun prăbușindu-se asupra cocioabelor din margine de lume, în care nu există apă curentă, încălzire cu centrală (pe gaz sau lemne) și asfalt pe ulițe. Strâmbăm din nas superiori și ne raliem revoltați la pogromuri virtuale animați de cele mai nobile idealuri civilizaționale, umanist-laice sau creștine.
P. S. Nu i-am cerut niciodată iertare colegei pentru contribuția mea la a-i face anii de școală un iad. Nu mai știu pe unde e și ce face. Au trecut mulți ani de-atunci și mi-au trebuit ani buni să pricep cât de crud am fost și câtă cruzime poate stârni sărăcia și necazul din partea copiilor și a celor care sunt doar cu un pas sau doi deasupra sărăciei, a celor care simt că au căderea să strivească sub judecata și discursul lor plin de clișee dospind de ură și dispreț, pe cei care, din varii motive, duc un trai căruia mulți dintre noi nu i-ar putea rezista nici măcar câteva zile sau săptămâni. Dar îmi aduc aminte de ea și de cruzimea mea infantilă, de fiecare dată când văd entuziasmul igienic-punitiv al adulților ce par să aibă mai mult săpun în cap și inimă, decât înțelegere/empatie față de traiul altora. Și îmi pare rău. Deși știu că e tardiv și nu o încălzește cu nimic.
Autor: Valer Simion Cosma
Sursa: Valer Simion Cosma Facebook