“Este într-adevăr o veste bună, să descoperi o explicaţie atât de convingătoare a bolii de care suferă lumea noastră, în The Economics of Happiness. Acest film uneşte punctele dintre haosul climateric, degringolada economică şi stresul nostru personal, singurătatea şi depresia. Prezintă atât mişcarea de localizare economică, în lumina unei alternative viabile la globalizarea corporatistă, cât şi strategii ce ar putea conduce la comuniune umană şi la un sens mai profund al propriilor noastre vieţi.”
Joanna Macy,
autoare a cărţii ” World as Lover, World as Self”
O viziune integrată, ce lasă loc la prea puţine interpretări, este prezentată de o fostă studentă a lui Noam Chomsky, Helena Norberg-Hodge, prin acest film documentar lansat în ianuarie 2011, The Economics of Happiness, care expune convingător viciile ascunse sau vizibile ale globalizării economice, vedeta politicii contemporane, ce a condus la o concentrare fără precedent a puterii, în mâinile rapace ale consiliilor de administraţie ale marilor corporaţii transnaţionale şi ale băncilor, acutizând practic orice problemă cu care se confruntă societatea actuală: conflictele militare, fundamentaliste şi etnice, instabilitatea financiară şi şomajul, extincţia speciilor regnului viu ş.a.m.d.
Filmul descrie o lume dezbinată, care se mişcă simultan în două direcţii divergente: pe de o parte, guvernele şi marii afacerişti continuă promovarea iresponsabilă a globalizării şi consolidării puterii corporatiste iar, pe de altă parte, oamenii din întreaga lume încep să se opună acestei politici cupide, solicitând revenirea la reglementările comerciale şi financiare şi începând să configureze un viitor complet diferit, bazat pe cooperare umană şi o economie complet diferită, bazată pe noua paradigmă a localizării.
Un cor de voci – dirijat de Helena Norberg-Hodge pe şase continente, incluzând personalităţi ca Samdhong Rinpoche, prim-ministrul guvernului tibetan aflat în exil, Vandana Shiva şi Bill McKibben – ne vorbeşte despre eşecurile ecomico-financiare şi declinul petrolier, care ne lasă la îndemână o opţiune aproape unică: necesitatea localizării, a atragerii activităţii economice cât mai aproape de natură şi de casele noastre, redându-ne încrederea în oameni şi provocându-ne să credem că încă mai este posibil să ne construim o lume mai bună.
Alegând inspirat o societate cândva idilic patriarhală, dintr-o regiune îndepărtată a lumii, Ladakh, ce aparţine politic de India, deşi, spiritual vorbind, este mai mult înrudită cu Tibetul, pe care a vizitat-o începând cu anul 1975, Norberg-Hodge a fost martoră – în anii ce au urmat “deschiderii către dezvoltarea economică” – a unui declin accentuat al unei societăţi în care sentimentul apartenenţei la comunitate era valoarea supremă, ce a condus la exacerbarea tuturor tarelor, ce caracterizează economia falsei pieţe libere: inflaţie, poluare, alienare, accentuarea tensiunilor rasiale, sărăcie şi pierderea identităţii.
În genere, lumea economico-financiară şi căutarea fericirii, sunt privite ca sfere complet disjuncte ale activităţii umane, dar aşa cum sugerează titlul filmului, realizatoarea susţine existenţa unei conexiuni între economie şi spiritul uman, o singură strategie unificată fiind suficientă pentru a le ameliora pe amândouă.
De exemplu, la un nivel personal, spălarea creierului prin reclamele deşănţate ale agenţiilor de publicitate, care prezintă la modul romanţat viaţa unei minorităţi din occident, impune sentimente de inadecvare la oricine altcineva, astfel încât mulţi oameni urmăresc obiective materiale de neatins şi acumulează datorii de nerambursat, care nu fac decât să le accentueze depresia.
Şi, la nivel global, migrarea foştilor mici fermieri deposedaţi, către mediul urban, în urma falimentării provocate de incapacitatea de a lupta cu produsele subvenţionate ale marilor corporaţii agricole, specializate în monoculturi mamut, nu a făcut decât să-i pună faţă în faţă cu realitatea crudă a şomajului, aflat în rapidă creştere, fiind obligaţi să trăiască în condiţiile îngrozitoare ale mahalalelor insalubre, dezvoltate la periferia marilor metropole.
Un punct forte al filmului este că se luptă cu unele dintre argumentele-cheie avansate de către partizanii necesităţii şi, mai ales, ai inevitabilităţii globalizării, care este susţinută furibund pe plan internaţional, prefigurând cadrul politic al unui stat fascist mondial, în care, atunci când interesele economice dictează, aşa-zisele drepturi ale omului se vor dovedi a fi doar simple privilegii temporare.
La fel ca în cazul tuturor celorlalte minciuni ce caracterizează discursul politic – fiindcă nu a existat, niciodată, pic de adevăr în acest limbaj infect – globalizarea este caracterizată exact de contrariul “virtuţilor” pe care propaganda oficială le glorifică.
Ca membri ai Uniunii Europene, am început să simţim noi înşine falsitatea sloganelor ce par să-i justifice existenţa, deşi “teoreticienii unificării globale” continuă să susţină cu îndărătnicie că ne aflăm pe drumul cel bun, singurele impedimente fiind create de simpla aplicare necorespunzătoare a teoriei.
Vă sună cunoscut, cumva, această tiradă ?
În cazul celuilalt experiment social “modern”, orchestrat de oculta mondială începând de la 1917, bazat pe ideologia stupidă a lui Karl Marx, există voci, încă, ce susţin că eşecul s-a datorat în exclusivitate aplicării incorecte a unei teorii, altminteri perfectă.
Pentru naivii ce cred în unul sau altul dintre aceste două mituri, mă văd obligat să specific: dacă o anume teorie dă greş în toate cazurile în care este aplicată, atunci este cazul să-i contestăm cu tărie genialitatea, un “guru” politic sau economic, indiferent că se numeşte Marx, Smith sau Taylor, având obligaţia de minim bun simţ, de a lăsa instrucţiuni detaliate, care să împiedice orice eventuală deviere.
Şi chiar mai mult de atât, în cazul societăţii de consum, ar trebui să nu uităm nici o clipă, că negarea “beneficiilor” capitalismului nu vine din partea unor partizani nostalgici ai lui Marx sau Engels, ci din partea unor personalităţi ce trăiesc acum, în intimitatea sistemului, filozofi, lingvişti, economişti etc., care se văd obligaţi, în bloc, să recunoască eşecul şi falsitatea iniţiativei private, în condiţiile monopolului corporatist, favorizat de eliminarea reglementărilor care ar fi putut, cândva, jena activitatea bancară sau a transnaţionalelor.
Documentarul se înscrie, începând cu partea a doua, în aceeaşi viziune optimistă promovată şi de alte filme de pe blog, fiindcă vine cu soluţii concrete la aproape orice problemă generată de “consumerismul” curent, dar mă văd nevoit să recunosc că, din anumite puncte de vedere, dă dovadă de o mare naivitate.
Un prim semn de inocenţă este întrebarea pe care şi-o pun realizatorii, privind susţinerea de către politicieni a globalizării, deşi este tot mai evident pentru oricine, că este o forţă distructivă ce accentuează galopant toate problemele sociale şi economice actuale.
Sincer vorbind, o asemenea opacitate a început să mă obosească, fiindcă nu ştiu de câte dovezi am mai avea nevoie, privind faptul că mascarada democratică electorală este organizată periodic, exact ca o licitaţie, sumele implicate în jocul politic, parlamentar sau prezidenţial, fiind atât de mari, încât este mai mult decât evident că cei care le-au investit – corporaţiile şi băncile – se aşteaptă la un regim preferenţial ulterior alegerilor, ceea ce se şi întâmplă, de fapt, prin dereglementarea intensivă a climatului economic internaţional, ce înlătură orice eventuală piedică din calea neocolonialismului financiar.
Analizată în acest context, speranţa unora în participarea guvernamentală la descentralizarea şi implicit localizarea sistemelor bancare este efectiv penibilă – excepţiile de la regulă fiind minore – când avem şi dovada practică, că administraţiile statale poartă fără scrupule războaie interminabile, în orice colţ al planetei, pentru profitul aceleaşi corporatocraţii.
Nu voi mai repeta argumentele defavorabile ideii de încălzire globală şi propagandei nivelelor “letale” de dioxid de carbon, dar voi reitera necesitatea abandonării combustibililor fosili şi a domeniului energetic nuclear, pe de o parte, fiindcă poluarea şi riscul accidentelor grave sunt clare, mai ales acum prin perspectiva catastrofei de la Fukushima, iar, pe de altă parte, menţinerea monopolului energetic sugrumă proliferarea opţiunilor energetice alternative sau a energiei libere, menţinând artificial un nivel tehnologic primitiv.
Helena Norberg-Hodge a demarat lucrul la documentar acum şase ani, după succesul primei ei cărţi despre Ladakh, având credinţa că actuala cale de globalizare economică a început acum peste 500 de ani, când colonialismul, industrializarea şi sclavagismul au împins întregi populaţii agricole la periferia marilor oraşe, adâncind decalajul dintre bogaţi şi săraci, versiunea modernă a sclaviei putând fi “admirată” constant în ţările lumii a treia, în care dezvoltarea economică nu a reuşit să rezolve nici una dintre problemele sociale presante:
“După cel de-al doilea război mondial, Banca Mondială, FMI şi GATT au fost înfiinţate. Au semnat imediat acorduri privind tarifele şi comerţul, exercitând presiuni asupra guvernelor pentru a dereglementa domeniul economic, deschizând larg porţile, pentru bănci şi corporaţii. Supermaket-urile au prosperat şi consumerismul a fost creat. “
Norberg-Hodge a fost însă criticată de unii nativi tibetani, pentru viziunea ei patriarhală şi simplistă, spun ei, asupra societăţii locale.
Jamyang Norbu, de exemplu, autorul eseului “Beyond the Lost Horizon”, comenta astfel:
“… un asemenea partizanat ignoră, convenabil, climatul geopolitic extrem de dur, în care o asemenea societate fragilă există. Să soliciţi oamenilor din societăţile subdezvoltate un trai pasiv, tradiţional şi corect ecologic… nu sună prea bine, din partea cuiva care ar putea poseda un autoturism sau care are apă curentă, caldă şi rece, în casă.”
Dincolo de controverse, realitatea celor, deocamdată, opt adevăruri incomode despre globalizare, mă îndoiesc că poate fi contestată, soluţia ieşirii din alienare şi consumerism, constând întoarcerea la un mod de viaţă comunitar, prin refacerea legăturilor interumane complexe şi a conexiunii cu natura, negând “binefacerile” industrializării şi ale agriculturii corporatiste impersonale şi recâştigându-ne independenţa energetică prin ruperea de sistemele centralizate şi aplicarea tehnologiei energiilor regenerabile.
“The Economics of Happiness oferă o perspectivă unică asupra unei mişcări care este adesea minimalizată eronat. Filmul ne spune povestea localizării ecologice, ce a răsărit din fisurile generate de şovăielnica economie globală, în orice colţ al lumii, oferindu-ne ocazia de a spera într-un viitor mai bun.”
Anuradha Mittal,
Executive Director,
The Oakland Institute