„Mă deranjează foarte mult demagogia şi populismul din ultima perioadă, pornită de la nişte preocupări reale şi corecte pentru protecţia mediului a unor oameni de bune-intenţii. Imediat s-au pliat populiştii şi demagogii, şi din politică, şi din presă, să ţipe “România, să facem noi, să nu ne ia cineva gazul!”. Nu pleacă nimeni cu gazul din România, îl ia în spate şi fuge cu el.
Aurul? Aurul, conform legii, primul care are dreptul să-l cumpere este Banca Naţională a României, dar trebuie să cumpere, nu ţi se dă pe degeaba. S-a dezvoltat în ultima perioadă, pe un fond politico-mediatic, un tip de populism şi de demagogie care cred că face rău României, dar de fapt e ultima bătălie înainte de a trece de la postcomunism la o societate europeană şi eu sunt foarte hotărât să dau bătălia aceasta. E ultima bătălie din această tranziţie”. (Victor Ponta, la TVR)
Cum ar veni, protestatarii ar fi „oameni cu bune-intenţii” (cu excepţia unor persoane din politică şi presă care s-ar folosi de asta pentru a ataca Guvernul), dar în spatele acestor bune-intenţii s-ar afla o doză mare de ignoranţă care împiedică România să ajungă la nivelul societăţii europene. Dar, totuşi, cine sunt ignoranţii şi anti-progresiştii?
În primul rând trebuie menţionat faptul că cei din stradă sunt doar în parte ecologişti. Tema (şi tenta) ecologică a protestelor este însă una cât se poate de reală. Doar că nu este nici anti-economică şi nici anti-progresistă. Dimpotrivă: cei aflaţi în stradă împotriva cianurilor şi a fracturării hidraulice sunt cei care oferă cu adevărat o şansă României de a fi sincronă cu societatea europeană dezvoltată!
Să analizăm discursul susţinătorilor celor două tipuri de exploatări (care au multe puncte comune, dar şi diferenţe). „Cianura se foloseşte în minerit de peste 100 de ani”, respectiv „fracturarea hidraulică este utilizată de câteva decenii”, afirmă susţinătorii proiectelor. Este adevărat, însă în ultimii ani avem tot mai multe date despre efectele reale ale acestor tipuri de exploatări, la nivelurile distrugerii mediului, sănătăţii, economic, social şi, în cazul specific al Roşiei Montane, a patrimoniului cultural excepţional.
Împărţirea produsului
„Boala olandeză” şi „blestemul resurselor” sunt analizate şi prezentate pe larg în ultimul deceniu de economişti de prestigiu la la nivel mondial, în frunte cu Joseph E. Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, fost vicepreşedinte şi economist-şef al Băncii Mondiale. În esenţă, ceea ce arată aceste studii şi analize e faptul că aşa-zisa dezvoltare bazată pe exploatarea resurselor minerale produce mari dezechilibre la nivel macro-economic, fie că e vorba de state avansate, fie (cu atât mai mult) în cazul ţărilor în curs de dezvoltare (inclusiv al României). Economiile bazate pe exploatarea mineralelor cunosc fluctuaţii majore şi, de cele mai multe ori, beneficiile şi profitul nu se regăsesc la nivelul comunităţilor, ci doar în contul unui grup restrâns de persoane.
De un anacronism major suferă şi discuţia legată de procentul redevenţelor ori al participaţiei statului în astfel de proiecte de exploatare. Experienţa arată că există o tendinţă clară şi, de cele mai multe ori, încununată de succes, a companiilor de a-şi apropia cea mai mare parte a beneficiilor şi profiturilor, lăsând extrem de puţin statelor şi cetăţenilor proprietari de drept ai resurselor minerale. Noile direcţii (aplicate deja şi în unele state africane) prevăd o împărţire mult mai echitabilă a beneficiilor. Conform unei astfel de direcţii (susţinută public şi de către reprezentanţii Academiei Române) mul mai corectă este împărţirea produsului.
Afirmaţiile lui Victor Ponta sunt de un primitivism (şi cinism) extrem: „nimeni nu fuge cu aurul sau cu gazul din România, pentru că România are prioritate să le cumpere de la companiile în discuţie”. Cum ar veni, ce mare avantaj am obţinut din faptul că România are dreptul să cumpere ceva ce îi aparţine! Împărţirea produsului îi asigură statului dreptul de a-şi primi direct cota parte (nu să o cumpere) şi e treaba companiei (dacă tot invocăm piaţa liberă şi concurenţa) să-şi dezvolte în aşa fel afacerea încât să obţină profit din partea care îi revine. Dacă nu reuşeşte să facă profit astfel, să stea pe fundul ei şi să nu se bage: statul NU are nicio obligaţie să asigure profitul unei companii. Principalul avantaj al împărţirii produsului constă în faptul că se elimină toate ingineriile economice şi avocăţeşti prin care marile companii fac dispărut profitul în acte sau în paradisuri fiscale. În cazul împărţirii produsului, companiile sunt obligate să-şi diminueze costurile inutile, de lux şi cele legate de cumpărarea, sub diferite forme, a sprijinului politic (salarii şi venituri de zeci şi sute de milioane de euro sau dolari pentru managementul de top, publicitate, lobby şi PR, jocuri bursiere cu zăcămintele, susţinerea campaniilor electorale, contracte cu dedicaţie pentru firme aparţinând grupurilor politice de care depind eliberarea diferitelor avize de care au nevoie şi, deloc neglijabil, bugetul alocat direct coruperii şi mituirii funcţionarilor publici).
Afacerea Roşia Montană este extrem de ilustrativă în acest sens. Cea mai mare parte a „investiţiei” făcute până acum de către RMGC (500 de milioane de dolari, conform declaraţiilor companiei) nu are nici cea mai mică legătură cu dezvoltarea proiectului minier. În ultimii ani, cele mai mari cheltuieli au vizat comunicarea externă (publicitatea) şi cheltuielile legale (avocaţii). Toate cheltuielile făcute până acum de către RMGC ridică uriaşe semne de întrebare din punctul de vedere al necesităţii efectuării lor, al cuantumului lor şi al firmelor cărora li s-au încredinţat contractele (multe dintre societăţi aparţin unor politicieni, apropiaţi ai acestora sau altor categorii de funcţionari cu atribuţii decizionale pentru proiectul minier). Toate aceste cheltuieli mai mult decât discutabile nu fac decât să reducă subsanţial eventualul profit sau teoreticile beneficii ale statului român dacă proiectul s-ar face. În cazul unui acord de împărţire a produsului, în care profitul companiei şi al acţionarilor acesteia ar depinde exclusiv de valorificarea părţii care îi revine, am mari dubii că s-ar mai aventura în astfel de cheltuieli. Pentru că ar reduce propriul profit, nu pe cel al statului!
Laureat Nobel pentru economie: „Guvernele sunt înşelate!”
În aceeaşi, linie, ba chiar şi mai radicală, este teoria lui Stiglitz, care consideră că marile companii au dreptul la valorificarea unei părţi a resurselor exploatate pentru a-şi acoperi investiţia şi costurile de producţie şi de capital şi la recompensarea serviciilor de exploatare şi marketing, iar restul (indiferent cât de mare ar fi acest rest) îi aparţine statului proprietar al resursei. Stiglitz invocă „renta” resursei naturale, care e reprezentată de valoarea resursei naturale care depăşeşte costul exploatării. Conform laureatului Nobel pentru economie, companiile au dreptul să fie remunerate pentru serviciile lor de exploatare şi marketing şi nimic mai mult, întreaga „rentă” aparţinând statului proprietar. De asemenea, veniturile excepţionale (rezultate din creşterea, la un moment dat, a preţului zăcămintelor pe piaţă) revin statului.Ceea ce Ponta (dar şi Traian Băsescu) afirmă că ar fi un avantaj (dreptul statului de a cumpăra cu prioritate aurul sau gazul), este considerat de către Stiglitz o înşelăciune! „În multe cazuri care implică gazele naturale, companiile solicită contracte de tipul „take-or-pay”, care au rolul de a transfera riscul comercial obişnuit al afacerii – dimensiunea cererii de gaze – asupra guvernului. Guvernul ţărilor în curs de dezvoltare este obligat să plătească o cantitate fixă de gaze, indiferent dacă există sau nu clienţi pentru aceasta” (Joseph E. Stiglitiz, „Cum scăpăm de blestemul resurselor”, în „Mecanismele globalizării”, Ed. Polirom, 2008, pag. 126-127). Concluzia lui Stiglitz este cât se poate de clară: „Ori de câte ori guvernul obţine mai puţin decât valoarea reală a resurselor, ţara este înşelată; are loc un simplu transfer al bogăţiei de la cetăţeni ca întreg către oricine obţine resursele „la reduceri”. Uneori, averea statului ajunge la persoane din interiorul ţării, mai degrabă decât la o corporaţie multinaţională; totuşi, se pierd sume care ar fi trebuit să aparţină naţiunii ca întreg” (sursa citată, pag. 127).
Aşadar, revin cu întrebarea: cine sunt anacronicii, primitivii, anti-progresiştii etc.? Cei care susţin astfel de modele de valorificare a resurselor minerale sau adepţii modelelor care s-au dovedit, cu vârf şi îndesat în ultimele decenii, ca fiind inechitabile, care generază mari dezechilibre macro-economice, fiind, în acelaşi timp, o sursă importantă de corupţie?
Ecologia şi anti-economia
Ideea că ecologia ar fi o ideologie anti-economică, anti-progresistă, primitivă etc. este, la rândul ei, o mare minciună. Pentru că ecologia nu face decât să evidenţieze enormele costuri ale unor proiecte miniere sau industriale care sunt socializate. Multe dintre proiectele miniere (iar cel de la Roşia Montană este un astfel de exemplu) nu sunt sustenabile şi profitabile chiar dacă beneficiile ar reveni în integralitatea lor statului! Pentru că astfel de proiecte vin la pachet cu mari costuri. Distrugerea, scoaterea din circuit şi afectarea, pe zeci şi sute de ani, a sute şi mii de hectare de pădure sau pajişti, consumul unor importante cantităţi de apă, duc la dispariţia a mii de locuri de muncă şi surse de venit rezultate din exploatarea lor sustenabilă. Faptul că în Roşia Montană numărul vacilor a scăzut din 2007, de la peste 2.000 la 600 (într-o perioadă în care în zona Apusenilor efectivele de vaci au crescut cu 20%) este un efect deja vizibil chiar înainte ca proiectul minier să înceapă. Am mai arătat, cu alte ocazii, că simpla temere legată de efectele poluante ale proiectului minier e suficientă ca fabricile de mobilă din Câmpeni (de care depind aproximativ 1.000 de angajaţi) să-şi piardă clienţii de la export (şi e vorba de o valorificare a lemnului raţională, limitată şi cu plus-valoare); crescătorii de vaci (în Apuseni au fost introduse rasele de carne) şi-ar pierde cumpărătorii vieţilor (sunt 15.000 de familii care depind în zonă de această activitate); cele peste 600 de pensiuni şi unităţi de cazare (cu peste 4.700 de persoane dependente de aceste venituri) vor ajunge să fie ocolite de turişti (peste 40.000 de turişti în 2013, până la mijlocul lunii septembrie).
Faptul că poluarea nu e doar „o temere” (oricum suficientă pentru a genera mari pierderi economice), ci o realitate, e dovedit de exploatări similare din întreaga lume (chiar şi în cele deschise după 2000, „la cele mai înalte standarde cunoscute sau disponibile”). Din Guatemala în Peru şi până la Furtei, în Italia (la o exploatare însutit mai mică decât cea preconizată la Roşia Montană), s-a probat că asigurările şi garanţiile promise de companii sunt vorbe în vânt. Costurile cauzate de bolile adiacente (cancerul provocat de acumularea metalelor grele în sânge e o „specificitate” a zonelor afectate de asemenea exploatări „sigure”) grevează bugetul de sănătate. Cei care susţin că ecologia ar fi anti-economică ar trebui să consulte statisticile legate de incidenţa canceruluişi a altor boli profesionale în zonele unor foste exploatări miniere (Baia de Arieş, Zlatna, Ştei etc.). Când vor constata o incidenţă dublă faţă de media naţională vor putea face şi un calcul legat de costurile care ar trebui suportate din bugetul de sănătate.
Dispariţia a sute şi mii de locuri de muncă şi surse de venit în alte domenii (creşterea vacilor, turism, fabricile de mobilă) afectează bugetul naţional de două ori! Într-o primă fază prin dispariţia taxelor şi impozitelor colectate de pe urma acestor activităţi, iar în a doua fază prin creşterea cheltuielilor legate de asistenţa socială a persoanelor şi familiilor care rămân fără loc de muncă sau surse de venit. În fapt, proiecte miniere precum cel de la Roşia Montană sunt profitabile doar în condiţiile în care toate aceste costuri socializate sunt ascunse. Luarea lor în considerare demonstrează că şi dacă toate beneficiile proiectului minier ar fi încasate de către stat, acestea ar fi mult mai mici decât costurile care rezultă. Desigur, pentru o companie privată, care nu e obligată să suporte asemenea costuri (lăsându-le în grija bugetului public), proiectul poate fi profitabil! Iar dacă domnul Victor Ponta invocă mentalităţile comuniste şi post-comuniste, ar trebui să ştie că ignorarea distrugerilor de mediu (cu efectele şi costurile prezentate mai sus) a fost o constantă a dezvoltărilor proiectelor miniere şi industriale din perioada comunistă!
Roşia Montană – şansa de a deveni un model de dezvoltare pentru UE
În cazul specific al Roşiei Montana vorbim de un patrimoniul cultural excepţional de valoare universală (raportul profesorilor de la Oxford şi Leicester, ascuns timp de trei ani de Ministerul Culturii şi devenit public recent, scoate în evidenţă acest lucru dincolo de orice dubiu). La nivel european, valorificarea patrimoniului cultural reprezintă una dintre cele mai actuale tendinţe de dezvoltare durabilă a unor zone. Situl de la Roşia Montană a fost selectat şi inclus într-un astfel de proiect-pilot, „7 Most Endangered”, iniţiat de Europa Nostra (cea mai importantă federaţie europeană a fundaţiilor care luptă pentru salvarea şi valorificarea economică a patrimoniului cultural), în colaborare cu Banca Europeană pentru Investiţii şi Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei. Roşia Montană are astfel şansa de a fi un model pentru dezvoltarea durabilă bazată pe valorificarea patrimoniului la nivelul Uniunii Europene! Şi din nou întreb: cine sunt demagogii, populiştii, anti-economicii, primitivii, respectiv cine sunt cei care, în realitate, sunt racordaţi la cele mai inovative şi de viitor tendinţe de dezvoltare sustenabilă la nivel european?
Independenţa energetică şi modelul german
Să trecem şi la gazele de şist şi mult clamata independenţă energetică. Din nou, avanpostul îl regăsim în Germania (mai multe detalii aici), unde, în anumite zone, s-a trecut total la energia obţinută din surse regenerabile (şi se preconizează renunţarea definitivă la energia atomică până în anul 2050). Pentru a reuşi acest lucru s-a înţeles însă un lucru: o mare parte a consumului de energie este nejustificat (mai ales când ne raportăm la costurile de producţie a energiei). Astfel, trecerea la energia din surse regenerabile a fost dublată şi de o amplă campanie de informare şi de reducere a consumului de energie în exces. Şi pentru că şi transalatarea către surse de energie regenerabile necesită costuri importante (marile companii energetice neavând niciun interes să intre într-o astfel de afacere care presupune reducerea consumului energetic şi profituri mici), s-a trecut la preluarea de către comunităţi a reţelelor de distribuţie a energiei. În acest fel, eventualele subvenţii şi, ulterior, după dezvoltarea reţelelor, profitul, le revin tot comunităţilor. Nu e nimic comunist în asta – e o tendinţă manifestată în cel mai capitalist şi industrializat stat vest-european: Germania! În timp ce o astfel de direcţie câştigă tot mai mulţi adepţi şi îşi dovedeşte eficienţa în Germania, în România se accentuează şi se accelerează transferul sectorului energetic (de la exploatare, la producţie şi distribuţie) către mari companii şi prea mulţi „băieţi deştepţi”!
O şansă pentru România să iasă din primitivism
În fapt, cei care au ieşit şi ies în aceste săptămâni în stradă reprezintă şansa extraordinară pentru România de a-i imprima o direcţie de dezvoltare sincronă cu cele mai actuale tendinţe europene de dezvoltare sustenabilă. Cei care invocă primitivismul sau anacronimsul acestor tendinţe – fie că o fac cu bună credinţă, fie cu rea-credinţă (în cazul politicienilor) – sunt chiar ei tributarii unor mentalităţi primitive şi anacronice. Atât, la nivelul cedării şi valorificării resurselor (modul de împărţire al beneficiilor), cât şi la nivelul tehnologiilor propuse pentru extracţie (cianurare, respectiv fracturare hidraulică), proiectele în discuţie sunt de un primitivism dovedit în ultimele decenii cu vârf şi îndesat. Schizoidismul discursului promotorilor acestui gen de proiecte (sau „investiţii strategice”) e maxim: pe de o parte aduc argumentul tehnologiilor „la cele mai înalte standarde disponibile”, pe de altă parte invocă vechimea istorică a utilizării lor (peste 100 de ani în cazul cianurilor, respectiv câteva decenii în cazul fracturării hidraulice)! În condiţiile în care tocmai această istorie este cea care oferă posibilitatea analizării şi cuantificării efectelor negative care se produc în timp. O analiză care relevă nocivitatea lor pentru mediu, costurile sociale uriaşe pe care le implică în timp, disfuncţionalităţile macro-economice pe care le generează şi care blochează dezvoltări alternative sustenabile, precum şi inechitatea lor socială fundamentală.
Să avem pardon: primitivă, anacronică, anti-economică, demagogică, populistă ş.a.m.d. este tocmai susţinerea unor modele şi proiecte de aşa-zisă dezvoltare care au fost invalidate peste tot în lume, respectiv ignorarea direcţiilor şi tendinţelor care oferă corecţii şi soluţii pe termen lung. Nu primitivii şi anacronicii sunt în stradă, ci cei care pot oferi României un viitor spre care care se îndreaptă şi societatea europeană dezvoltată.
Autor: Mihai Goțiu
Sursa: Vox Publica