In ultimele zile urechea mi-a fost izbita de o idee repetata de mai multe persoane. Unele, cel putin pana la proba contrarie, de buna credinta. Altele, cunoscute ca promotori de “analize” in serviciu comandat. Intrarea in joc a celor din urma m-a facut sa iau mai in serios spusele celor dintai.
Potrivit celor la care ma refer, dupa plecarea Marii Britanii (dupa Brexit) UE se reaseaza. In cadrul acestui proces Romania a facut si face bine sa se pozitioneze alaturi de „nucleul dur” franco-german, refuzand a se alatura dizidentei nationaliste a Grupului de la Viszegrad, incurajata de Rusia. Cu alte cuvinte, daca se aseaza pe linia autoritar-nationala a Ungariei, Poloniei, Slovaciei si chiar a Cehiei, Bucurestiul face jocul Moscovei. Daca sustine adancirea integrarii europene promovata de Germania si Franta, Bucurestiul se opune hegemonismului rus.
Frica de Rusia, acest blestem al gandirii strategice romanesti, guverneaza asemenea rationamente. “Sa fim cu Germania iar nu cu Ungaria!” – este teza accesorie, care intareste mesajul principal, mulandu-se ca o manusa pe alte prejudecati cognitive care intoxica mintea romanilor.
Desi seducatoare la prima vedere, o atare doctrina de ultima ora, ascunde o logica deficitara.
In primul rand Franta a abandonat de mult rolul de protagonist al proiectului Europei politice, reaparitia ei in prim planul european avand doar rostul de a oferi un alibi pentru ofensiva Europei germane.
In al doilea rand, Germania, dar si Franta, scapate de sicanele eurosceptice ale britanicilor, sunt preocupate de emanciparea lor si a “vechii Europe” de sub tutela americana, scop in care obligatoriu trebuie sa se apropie de Rusia. Apropiere de altfel traditionala, care vine la intalnire cu nevoia Rusiei de a se alia cu puterile continentale vest-europene in scopul contrabalansarii eficiente a puterilor navale euro-atlantice (SUA si UK).
In al treilea rand, in Franta, dar si in Germania, se manifesta o deplasare viguroasa catre national-populism. In circa un an Parisul ar putea deveni principala capitala eurosceptica a UE, iar Berlinul cu greu si-ar mai putea deghiza agenda neo-imperiala in spatele retoricii federalismului paneuropean.
Ideea unei armate (federale) europene nu este in sine rea. Europenii nu pot ramane la nesfarsit dependenti de umbrela de securitate militara americana. In plus, SUA nu mai au capacitatea de a fi jandarmul global care sare in apararea europenilor chiar si atunci cand nici un interes strategic nu i-o dicteaza. O impartire mai echitabila a poverii constand in apararea “ordinii liberale” a lumii (adica a Pax Americana), este ceruta si ar fi salutata si la Washington. Problema este ca edificarea unei forte armate europene este vazuta la Berlin si Paris ca o decuplare strategica de SUA (si deci, ca o bagatelizare a NATO). Ceea ce nu poate produce decat bucurie la Moscova, pavand drumul catre un parteneriat strategic ruso-german, eventual dres cu sos francez, daca nu chiar impunandu-l.
Era imposibil ca aceasta initiativa “europeana” (de fapt germano-franceza) sa nu fie asociata cu renuntarea la proiectul confederatiei transatlantice, cunoscut sub numele de “Parteneriat Transatlantic pentru Investitii si Comert” (TTIP). NATO + TTIP = EACC (Euro-Atlantic Confederative Community) Aceasta ar fi fost o superputere globala fara egal. Singura capabila sa contrabalanseze ridicarea Chinei si sa ofere omenirii o noua ordine post-americana bazata pe standarde euro-americane – Pax Transatlantica sau Pax Euro-Americana.
Nici aceasta idee nu ar fi fost rea. Cu conditia ca produsul politic sa fie o putere in acelasi timp soft (pacifista) si sociala. Ceea ce impunea, pentru ca incercarea sa aiba succes, reformarea prealabila a UE. Reforma care implica renuntarea la pozitia dominanta a Germaniei si europenizarea membrilor central si est europeni ai UE, veniti din fostul bloc sovietic. Pentru aceasta Germania trebuia sa renunte la modelul dezvoltarii sale economice dependente de export si sa ofere membrilor orientali un “plan” similar Planului Marshall, asa cum si ea a primit pentru a se ridica din ruina infrangerii militare. Printr-un asemenea gest Germania ar fi restituit creditul acordat de invingatorii ei si ar fi pus cu adevarat capat celui de al Doilea Razboi Mondial. Berlinul dnei Merkel a preferat, insa, revenirea la proiectul european al celui de al Treilea Reich. De aici imposibilitatea incheierii TTIP, caci in conditiile multiplelor disparitati dintre SUA si UE, negocierile nu puteau conduce decat catre o ocupatie americana a Europei. Esecul lor implica reactualizarea Pactului Ribentropp-Molotov.
Prea slaba pentru a (mai) fi un imperiu mondial si prea puternica pentru a se uni cu UE, incapabila sa stavileasca singura anarhia razboinica a fundamentalismului islamic revansard si preocupata de rivalitatea chineza din regiunea Pacificului, speriata de caderea Europei sub dominatie germana sau ruso-germana si pusa in dificultate de virajul neo-otoman al Turciei, America este obligata sa se inteleaga cu Rusia. Pur si simplu nu are alta alternativa.
In acelasi timp, constienta ca partenerii ei est europeni pot da mai putin decat cer, si ca ea le poate oferi mai putin decat ei spera, America le trimite acestora, pe toate caile posibile, un dublu semnal: sa nu se bazeze pe ea si sa constituie impreuna un bloc intins de la Marea Baltica la Marea Neagra, in acelasi timp capabil sa salvgardeze valorile pe care se aseaza Pax Americana si sa impiedice o fuziune ruso-germana. Prima misiune, presupune acceptarea modelului postnational impus de globalism. Cea de a doua, revenirea la suveranismul national. Intre ele exista o contradictie greu de impacat.
Intelegand mesajul Washingtonului care le spune “ajutati-va singuri si America va va ajuta”, statele Grupului de la Viszegrad revin la nationalism nu impotriva europenismului, ci a colonialismului. Refuzul liberalismului democratic pe plan intern este reactia lor instinctiva fata de lipsirea de libertate pe plan extern. Autoritarismul spre care tind este o forma de organizare impusa de exigentele luptei de eliberare iar nu, ca la noi, o metoda pentru neutralizarea exponentilor interesului national. Obiectivul strategic care le uneste nu este divizarea Europei (acesta este un obiectiv britanic traditional), ci salvarea identitatii lor si promovarea agendei strategice circumscrise de aceasta.
Pentru romani istoria are doua lectii: 1. Atunci cand s-a aflat in tabere diferite cu vecinii de la Viszegrad (in special Ungaria, dar si Polonia) România a avut mari dificultati securitare; 2. Atunci cand protagonistii vestului s-au inteles cu cei ai estului peste capul ei, România a platit costurile intelegerii. Aceste lectii trebuie avute in minte atunci cand se pune problema optiunii pentru o alianta sau alta.
Prioritatea Romaniei nu este aceea de a opta intre “nucleul dur” germano-francez al UE si periferia recalcitranta a acesteia de la Viszegrad, nici intre Pax Germanica si Pax Americana, nici intre Occidentul euro-atlantic si Orientul ruso-asiatic, ci intre libertate si supunere. Daca alege libertatea, trebuie sa construiasca un sistem de aliante multivectorial cu geometrie variabila, ghidat de logica tintei urmarite iar nu de logica aliatului dorit, astfel incat sa nu fie niciodata singura si niciodata in inferioritate pe drumul catre destinatia propusa. Daca alege supunerea, adica alinierea servila la comenzile altora, tot ce mai poate face este sa incerce a-si procura stapanul care i se pare cel mai convenabil, inainte ca stapanii potentiali sa se inteleaga intre ei; cu mentiunea ca adesea, pentru a-si salva linistea, stapanii fac tranzactii prin care isi transfera unii altora teritorii, cu tot cu sufletele care le locuiesc.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog