Nefiind eterne, defectele de caracter ale societăţii româneşti (peste care s-au suprapus relativismul postmodern) pot fi supuse acţiunii diminuării lor doar printr-o activitate educativă care să opereze, mai întâi, asupra cauzelor care le generează. Iar acestea sunt foarte adânci, regăsindu-se nu doar în trecutul istoriei recente, dar alimentându-se în prezent din izvoarele relativismului etic şi non-valoric. Însă, pentru identificarea acestora trebuie mai întâi curajul recunoaşterii şi asumării lor. Ceea ce nu prea ştim să o facem şi nu avem nici curajul exersat al unei asemenea “aventuri”.
“Îmi spun că suntem de prea multă vreme aşa cum suntem. Nu e o chestie de acum zece ani, de acum 40, sau o moştenire a comunismului. Mă tem că nu. Comunismul a avut darul să scoată ce e mai rău în noi. E una din marile „capacităţi” ale unui sistem de tipul acesta: scoate din om ce e mai rău. Dar noi aveam probleme şi înainte”.(Andrei Pleşu)
Prea mult timp s-a trăit în România cu reflexul unor mituri. A spune astăzi contrariul ar putea fi perceput ca un gest nepatriotic. Realităţile dure cu care ne confruntăm însă spulberă treptat fiecare dintre aceste pseudo-realităţi cu care ne-a plăcut să convieţuim. Şi acesta poate fi unul dintre efectele benefice ale crizei. Obişnuiţi de a privi prea mult în trecut, idealizăm istoria naţională şi ne concentrăm prea puţin pe prezent şi, mai ales, pe viitor.
Avem o problemă de mental colectiv! Se impune ca necesitate o reformă nu doar instituţională, ci şi micro-socială, o schimbare fundamentală în sens pozitiv, nu de formă, ci chiar la esenţe. Reformarea statului care este invocată până la cotele absurdului nu are sens atâta timp cât populaţia va fi şi va rămâne aceeaşi. Gândind după aceleaşi tipare, acţionând după aceleaşi norme, satisfăcută cu aceleaşi “valori” mediocre. Fugind de simţul responsabilităţii şi a implicării active în societate. Ignorând criteriile de cetăţenie autentică şi etalând aspecte de superstiţie medievală. Trebuie de acţionat în direcţia “evadării” dintr-un prizonierat al unui trecut “glorificat” dar şi al unui prezent “fardat”. Doar într-o asemenea situaţie România poate dovedi că mai înseamnă ceva – astăzi.
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro