Nu a apucat bine NATO să își înarmeze frontiera de est că războiul se întețește la frontiera de sud, lovind nu țările baltice ci Franța. Bietul contribuabil care credea că are un stat apt să îl apere, se întreabă dezolat dacă statul lui este în toate mințile.
Noua tragedie franceză crează o undă de șoc care împinge placa tectonică euro-atlantică spre cea euro-asiatică, strivind România în ciocnirea lor. Nu în Marea Neagră este nevoie urgentă de o flotă NATO ci în Marea Mediterană; și anume de o „flotă politico-militară NATO-rusă”.
O asemenea „flotă” ar putea lichida „inamicul ereditar” din sud în doi timpi și trei mișcări. Ea nu se poate forma însă atâta vreme cât aliații virtuali din nord nu se înțeleg asupra ordinii mondiale de după victorie. Până atunci acel inamic este necesar. Or, tocmai pe asta contează și el pentru a-și impune propria „ordine”. Avem de a face cu un război nu doar mondial ci și multilateral, în care adversarii se urăsc și se iubesc în același timp și în același fel, fiind legați unii de alții precum spânzuratul de laț.
Unii vor blama serviciile de securitate pentru ineficiență. Greșit. Ele nu au cum fi eficiente în condițiile date, care îmbină confuzia geo-politică cu revolta popoarelor împotriva conducătorilor politici. Războiul hibrid nu înseamnă doar o confruntare totală care face din fiecare civil un combatant, ci și înlocuirea vechilor metode organizatorice care presupuneau un contact cât de cât material între membrii aceleași tabere, prin strategia urii infuzate la nivel de masă pe calea comunicării virtuale cu un receptor anonim. Indiferent cine își va asuma atentatele de la Nisa, am convingerea tot mai fermă că executanții masacrelor nu mai sunt atât fanaticii unei religii cât disperații urii. O ură cu rădăcini nu atât în mizeria materială cât în cea spirituală. Nu oameni care cred prea mult sau prea irațional ci oameni care nu mai cred în nimic – nici în zei nici în stat.
Chiar și în războiul tradițional de gherilă, partizanii se cunoșteau cât de cât unii cu alții și se constituiau în grupuri de planificare și acțiune care puteau fi cât de cât identificate și urmărite. Astăzi, popoarele cărora li s-a distrus instinctul democratic și de aceea se găsesc permanent într-o stare psihică de rebeliune, au nevoie de o scânteie pentru ca indivizii mai labili, pe care altfel nimeni nu îi putea bănui de intenții ucigașe, să treacă spontan la acțiune omorând, dărâmând, terorizând.
De aceea serviciile de securitate nu îl mai apără pe cetățean împotriva atentatelor la securitatea sa, ci controlează cetățeanul pentru a împiedica atentatul său împotriva puterii anonime și anaționale a statului. Or, asta îl depărtează și mai mult pe cetățean de stat și substituie suveranității naționale, suveranitatea individuală, luptei pentru securitatea națională, lupta pentru eliberarea personală.
S-a ajuns astfel la un război cu adevărat hobbsian, al tuturor împotriva tuturor. Nimeni nu mai poate ști când, unde, cum și de ce va fi omorât. O libanizare globală.
Altădată anarhia era stăvilită prin dictatură. Combinația de anarhie globală și dezechilibru geo-politic universal, de ruinare a statului-națiune și globalizare a corporatismului fără busolă și fără frână, face astăzi dificilă chiar și o asemenea cale. Pentru a reajunge la o nouă ordine mi-e teamă că va trebui să trecem prin… „sfârșitul lumii”.
În acest război mondial aflat în plină desfășurare, România își duce iresponsabilă propriul război intern autodistructiv, între o oligarhie tot mai agresivă și o democrație tot mai fragilă, precum și între avangarda trădătorilor cumpărați și ariergarda patrioților vânduți; totul sub norii grei ai internaționalismului fascist. Este nevoie de aceea, de activarea imediată a „factorului intern”, căci de la instituțiile oficiale ale unui stat eșuat nu se mai poate aștepta nimic. Altminteri suntem pierduți.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog