Un război de uzură între palate, un altul de hărțuire între trusturi de presă, ambele soldate cu victime colaterale, s-au acutizat în spațiul public, în creierii și urechile idioților utili, biete săgeți trimise la înaintare pe teritoriul inamic, la scos castane fierbinți din foc.
De fapt, războiul e atât de vechi încât pentru beligeranți nu mai e un război în adevăratul sens al cuvântului, atâta vreme cât se mulțumesc să se scuipe de la distanță, și să execute câte o haka demonstrativă, scoțând limbile și bătându-se cu pumnii în piept. Lupta nu se duce între ei, decât de fațadă. Cei ce se află în luptă și nu știu asta, suntem noi, idioții utili, proștii de serviciu, aruncați dintr-o parte în alta, împinși sub copitele cailor, sub șenilele tancului. Și tot noi suntem cei care avem de pierdut… Pierdem frați, copii, părinți, alungându-i îndepărtându-i, situându-ne într-o tabără sau alta, în speranța că vom putea schimba ceva, că vom câștiga măcar o bătălie vărsând sângele alor noștri, amăgindu-ne că există cineva căruia să-i pese cât negru sub unghie de noi.
Realitatea este alta și mi-a luat ceva vreme s-o văd, să vreau și să accept că ceea ce văd e purul, crudul adevăr. Nimănui nu-i pasă cu adevărat. Pâlcurile de idioți utili care-și rup plămânii să țipe ”jos Cutare”, sunt doar parte din peisaj. Să spargă monotonia, să mascheze deplina concordie din politică și din presă. Toată lumea trebuie să-și vândă marfa, politicienii -minciunile, presa – ziarele.
Politicienii de dreapta, cei pe care idioții utili speră să-i anime, împungându-i cu bățul să vadă dacă mai mișcă, sunt ocupați cu strategiile, cu pișcotăreala, cu inaugurarea de sedii, cu șușanale, calcule, afaceri, tăieri de moț, târguri, tras în poze cu babe, copii, și cu narcismul, trufia și egoismul propriu, până în campania electorală, când se vor metamorfoza din larve în fluturi colorați zburând veseli din alegător în alegător. Atunci ne vor fi frați, tați, mame și surori. Ne vor iubi, ne vor aprecia, ne vor lăuda, ne vor spune că noi avem puterea pe care trebuie să le-o dăm lor, ca ei prin inteligența și disponibilitatea de a se sacrifica stând în fotolii din piele, la birouri din lemn masiv, sorbind cockeiluri , să se lupte, se se bată ca zmeii, ca nouă să ne fie bine. Ca să nu ne fie rău.
După campanie, toată lumea va fi mulțumită, treceți liniștiți la locurili voastri, vă dăm, vă dregem, dar mai încolo. Viața își va relua cursul devenit de ceva vreme firesc: idioții utili vor țipa prin piețe, idioții pasivi se vor plânge că n-au nici de unele, idioții de fițe se vor resemna cu un ”am fost un fraier”. Presa și politicienii vor împinge din nou babele pe scările adversarilor.
Departamentul de Stat va trimite emisari să ne transmită un ”fuck you, morons” de adio, Europa ne va trage de urechi, și când nu va mai putea răzbi, ne va da afară ca să limiteze pagubele, . Închideți țara, luați-vă și cele 3 milioane de emigranți acasă, spălați-vă pe cap cu ei, trimteți-i în Siberia sau în China, să lipească tălpi Abibas și Nikf.
Ceva tot funcționează în țara asta… E sindromul proastei cu drobul de sare. Toată lumea știe ce s-ar putea întâmpla dacă… Toată lumea face profeții apocaliptice, se-nfioară, se-ngrozește. Toată lumea așteaptă catastrofa cu o voluptate sinucigașă, aproape erotică.
Toată țara e o proastă care așteaptă să-i pice odată drobul acela în cap și nu are altă pretenție în afară de aceea de a rămâne în viață, chiar schiloadă și mutilată, numai să nu moară de tot. C-așa zicea și Maria Tănase … ”parul să fie de soc, să nu mă omori de tot”…
Autor: Angela Tocila
Sursa: PoliticStand