Aceasta este situaţia, dar care poate fi remediul ei? Operaţiunea de reconstruire trebuie începută cu o unealtă nouă, demobilizantă pentru adversari şi optimizantă pentru partizani. Şi această operaţiune de reconstruire a mai fost prezentă în istoria noastră modernă iar saltul a fost reuşit. S-a petrecut între 1860 şi 1914, preţ de două generaţii active. Astfel, „într-o ţară care se baza de vraci şi doftoroaie apar deschizători de drumuri în medicina românească precum Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Mina şi Nicolae Minovici, Fr. Rainer, George Severeanu etc. Într-o ţară având ca principal mijloc de transport carul cu boi apar constructorii şi proiectanţii de avioane precum Traian Vuia şi Aurel Vlaicu. Mai apoi Henri Coandă. Într-o ţară care importa maşinile industriale cu tot cu mecanici, aşa cum a făcut familia Assan când şi-a adus vestita moară la 1860, apar ingineri de geniu precum Andrei Saligny. Într-o cultură a imobilismului apar mari exploratori precum Emil Racoviţă şi Grigore Antipa, marinari şi aviatori de geniu precum amiralii Vasile Urseanu şi Nicolae Păiş sau pilotul Bâzu Cantacuzino”. „Pictorii, sculptorii, scriitorii, oamenii de ştiinţă şi inginerii români au dovedit, între 1860 şi 1914, că ei reprezintă adevărata valoare a unei naţiuni. (…) Burgheziei şi intelectualităţii române li se datorează existenţa statului unitar, punerea bazelor industriei naţionale, contribuţiile României la cultura şi ştiinţa întregii lumi. Dar ele au fost prea slabe pentru a dezvolta un spirit civic, pentru a răspândi cultura şi civilizaţia în mase, pentru a înlocui moştenirea spirituală orientală cu o gândire modernă, de factură occidentală” (Călin Georgescu, „România după criză. Reprofesionalizarea”, 2010).
Imobilismul şi rezistenţa la schimbare şi inovare ucid profesionalismul. Acesta îşi păstrează şansa de salvare dacă restrânsa demografie de profesionişti se află plasată în zone decidente ale puterii economice şi politice. Perioadei comuniste, de eliminare şi epurare a valorilor profesionale înlocuite de „originile sănătoase” ideologic ale posesorilor de putere şi decizie, i-au urmat 25 de ani de degradare a factorului uman, cu viteze accelerate între anii 1990 şi 1996. De atunci se constată o victorie a ruralului, o revanşă a spiritului arhaic tribal asupra civilizaţiei bazate pe profesionalism, educaţie şi cultură. Astfel nu trebuie să mire asocierea clanurilor ţigăneşti cu autoritatea prezidenţială şi structurile mafiote asociate politicului. România anilor 1990-1996 a coborât la nivelul ocupaţiei sovietice dintre 1945 şi 1957, din perspectiva nivelului foarte scăzut al coeziunii sociale. Putem spune cel mai deteriorat nivel din istoria noastră modernă. Între 1996 şi 2000 a crescut constant rata şomajului; au fost distruse marile obiective economice prin faimoasele privatizări pe nimic, vânzări pe un dolar, a unor uriaşe obiective industriale, pe baza unor contracte încheiate în grabă şi în condiţii cel puţin dubioase. Au urmat mari falimente bancare precum Bancorex, Banca Agricolă, Dacia Felix, Credit Bank, Banca Internaţională a Religiilor sau Banca Turco-Română. Deteriorarea bazei industriale a determinat deprofesionalizarea vizibilă a populaţiei şi astfel ridiculizarea şcolii, prăbuşirea rezultatelor de absolvire la bacalaureat. A crescut vizibil procentul tinerilor, care susţin că nu au nevoie de şcoală, sau de perfecţionare pentru a se dezvolta.
Deprofesionalizarea este susţinută chiar şi de generaţii mai vârstnice, care au trăit moderat şi fără implicare şi care devin agresive atunci când acest confort al lenei şi al degradării le este ameninţat. Ceea ce este mai grav, autoritatea publică, în loc să susţină profesionalizarea, pe care pretinde că o reprezintă în ochii alegătorilor, de fapt susţine rapoartele leneşilor şi decăzuţilor în dauna celor care îşi oferă efortul de a inova, de a schimba.
La capătul opus se află o realitate pragmatică: faptul ca secolul 21 va fi marcat de cel ce ştie mai bine cum să profite din plin de ştiinţă, să anticipeze şi să-şi folosească un miminum de resurse pentru a obţine rezultate maxime.
Perseverenţă şi performanţă. Cazul Stan Rizescu
Un nume uitat, dar care a fost o mare poveste de succes. Un proiect împlinit de viaţă, cu mari sacrificii aflate însă toate în slujba unui ideal: acela de a izbândi prin ceva nou într-o ţară complicată politic şi teribil de conservatoare.
Cazul Stan Rizescu nu a fost singular. Sute de adolescenţi, fugiţi de acasă cu un ideal de urmat, au reuşit să-l împlinească prin munca susţinută şi perseverenţă. Buni manageri ai propriei vieţi şi vizionari de înaltă fidelitate, aceşti tineri au ajuns în fruntea propriilor generaţii, către mijlocul vieţii. Precum tânărul Stancu Becheanu în vremea lui Cuza, ajuns mare negustor şi filantrop către 1880, tot aşa şi Stan Rizescu. La vârsta de nouă ani îl găsim fugar la Târgovişte. Se întâmpla în anul 1868, când a intrat cu slujbă la negustorul Tache Stematiu, pentru a se putea întreţine.
Nu insistăm aici asupra drumului lung şi anevoios către prima tinereţe a eroului poveştii noastre, dar trebuie să subliniem realitatea unui fenomen destul de întâlnit România modernă, şi anume acela al copiilor ajunşi de foarte devreme să lucreze. Mulţi dintre ei aduşi de părinţi, pentru a fi ucenici în diverse ateliere şi prăvălii, din cauza unei vieţi pline de lipsuri în mediul rural cel mai adesea, unde erau multe guri de hrănit. Printre aceştia au fost unii care au plecat din propria lor iniţiativă iar legea recunoştea protectoratul unui tutore recunoscut şi de părinţii copilului, chiar şi în urma unui contract semnat ulterior. Mulţi dintre liber-profesioniştii României moderne, din a doua parte a secolului al XIX-lea, şi-au avut astfel începutul de carieră.
Stan Rizescu a fost întemeietorul industriei textile de bumbac, in şi cânepă din ţara noastră iar dorinţa de a deschide prima fabrică de profil a avut-o încă din prima tinereţe. Iar drumul parcurs până la împlinirea acestui vis a fost numai pentru acumulare de informaţii şi deprinderea tehnologiei. În anul 1877 îl găsim pe Calea Moşilor din Bucureşti în serviciul de manufactură al lui Jean Staub, pentru ca mai apoi să ajungă în prăvălia lui Drăghiceanu, care-l trimite să facă şcoala comercială de gradul I. În anul 1880 începe îndelungatul exil în spaţiul occidental pentru deprinderea tehnologiei. Este din nou fugar, având numai 800 lei bani de drum, şi urcat pe un vapor austriac la Giurgiu, se va opri la Viena. Timp de câţiva ani, Rizescu a lucrat pe rând în atelierul de ţesătorie casnică al lui Johann Matzner, din Glebau, lângă Olmütz (Moravia); apoi la Würbenthal şi la torcătoria de in a lui Regenhhardt&Reihmann, din Freiwaldau. De aici va ajunge în Silezia Superioară (1881) la fabrica Schlesische Leinenindustrie din Freiburg pentru ca în anul 1883 să intre la şcoala Superioară textilă din Chemnitz. Anul de studii a fost posibil şi datorită ajutorului oferit de primul său patron, dl. Drăghiceanu. După terminarea studiilor, în anul 1884, îl găsim angajat la fabrica de maşini textile Schonherr, din Chemnitz, unde este întrebuinţat ca „Auswärtiger Monteur”. Pentru a învăţa tehnica torcătoriei de lână pleacă în Belgia pentru a lucra la firma Célestin Martin, din Verviers, unde se fabricau astfel de maşini. De aici îl vom găsi mai apoi la Courtrai şi apoi la la fabrica Pariser din Gand. Aici reuşeşte să monteze singur, pentru prima oară la această fabrică, un război cu patru suveici. În fond, Stan Rizescu aici voia să ajungă! Este momentul când se decide să revină în ţară. Era anul 1885, în luna iunie, când Stan Rizescu pornise o mică manufactură în comuna sa natală, Brăneşti de Dâmboviţa, cu numai şase lucrători. Prima fabrică o înfiinţează la Bucureşti în anul 1889 sub numele Drăghiceanu, Cristescu & CO, care s-a aflat pe şoseaua Bonaparte, azi Bdul Iancu de Hunedoara. Avea doi asociaţi, dar acest proiect nu a reuşit să dureze foarte mult. După 1895 se desface de asociaţii săi, care nu împărtăşeau viziunea sa de dezvoltare a acestei industrii, şi Rizescu se întoarce la Brăneşti.
Către anul 1900 pune bazele fabricii, care apoi, an de an, avea să se mărească. Este ajutat financiar şi de foştii săi angajatori din Austria şi Germania, de unde reuşeşte să obţină creditele necesare pentru achiziţionarea maşinilor, pe care le montează singur. Fabrica a început cu 12 lucrători în anul 1900, pentru ca în anul 1914 să aibă 150 de lucrători. După marele război, Rizescu a refuzat să accepte numeroasele propuneri pentru a-şi spori capitalul cu bani străini, preferând o dezvoltare mai lentă, dar prin forţele sale. În anul 1925 avea deja 200 de lucrători. Astfel, în anul 1927 transformă întreprinderea sa în societate anonimă, numită Ţesătoria Mecanică Stan Rizescu S.A., cu un capital social de zece milioane lei. Începând cu anul 1927, activele fabricii rămân în posesia familiei Rizescu, până la naţionalizarea industriei româneşti din anii 1948-1949.
Între anii 1927-1937, fabrica continună să se extindă şi, mai ales, să se modernizeze, secţia de finisaj fiind complet renovată în anul 1932; a urmat organizarea unei noi secţii moderne de albitorie cu o capacitate de 20.000 metri pe zi, unde uscarea pânzelor se realiza cu aer cald; în anul 1935 a fost instalată şi o secţie de mercerizat. În anul 1937, cei 700 de lucrători ai fabricii produceau aproape toată gama de textile de bumbac, in şi cânepă cerute de piaţă – în afară de cele imprimate. Stan Rizescu a preferat să se lucreze într-un singur schimb pentru a păstra calitatea mărfurilor şi prin atenţia lucrătorilor. Cele cinci milioane de metri de pânză produsă de fabrica sau însemnat şi o diversificare a desfacerii produselor, prin depozitele proprii deschise în tot acest timp la Târgovişte, Ploieşti, Buzău, Brăila, Constanţa, Craiova, Galaţi, Turnu-Severin, Piteşti, Roman, Cernăuţi, Chişinău, Braşov, Cluj, Iaşi, Timişoara şi, desigur, Bucureşti. Caliatea produselor realizate la Brăneşti de fabrica Stan Rizescu S.A. a rămas cunoscută până la naţionalizare (Stan Rizescu şi înfăptuirile sale, Bucureşti, 1937).
Proiectul de viaţă înfăptuit de Stan Rizescu a însemnat, în succesiunea de generaţii şi proiecte personale împlinite, un proiect de ţară prin reprofesionalizare şi performanţă. Cu alte cuvinte, prin modernizare şi tehnologizare.
Un proiect de ţară nu se poate înfăptui decât printr-o populaţie sănătoasă, educată şi bine informată, căci „numai astfel ea este stăpână pe soarta sa şi devine imună la orice acţiune de intoxicare sau manipulare”. Tot educaţia oferă coerenţa unei viziuni pe termen lung construite pe anticipare, şi nu prin ordonanţe sau directive de partid. Dar în momentul de faţă nu avem un proiect de ţară, pentru că ne lipseşte harta viitorului. Pentru Călin Georgescu, proiectul de ţară „trebuie să fie bazat cel puţin pe câteva lucruri. În primul rând trebuie să îmbini gândirea pe termen scurt şi mediu cu aceea pe termen lung. Trebuie să ştii unde vrei să mergi şi ce nişe ai. Apoi, orice facem trebuie analizat pe dimensiunea cost/beneficiu. Nici o acţiune nu poate fi întreprinsă în afara raportului cost/beneficiu. Nu în ultimul rând, trebuie să fundamentăm ceea ce am omis cu o mare nechibzuinţă în ultimii ani, respectiv investiţia în om. Acesta este cel mai important lucru pe care România l-a neglijat în ultimii ani” (Călin Georgescu, „România după criză. Reprofesionalizarea”, 2010).
Mulţumită memoriei, imaginaţiei şi raţiunii, inteligenţa poate găsi toate soluţiile şi poate rezolva toate problemele. Ca atare, să cultivăm caracterul în plus de intelect şi să dezvoltăm spiritul de echipă în plus de puterea personalităţii. În acest sens, Călin Georgescu afirmă: „Viitorul va fi al creierului şi al minţii, dacă dorim să supravieţuim. Avem nevoie ca mintea să fie liberă, critică şi independentă. Pentru România, filosofia mea este simplă şi va funcţiona cu certitudine: trebuie să angajăm cele mai bune minţi tinere, să le dăm tot sprijinul necesar şi libertatea intelectuală ca să muncească şi să reuşească în ţara lor. Creierele trebuie puse la lucru” (Călin Georgescu, „România după criză. Reprofesionalizarea”, 2010).
Autor:Adrian Majuru
Sursa: Cotidianul